Noua Zeelandă (I). Vârful Dixon (3019 m) pe ruta South Ridge

Data: 22-24 decembrie 2012 
Participanti: Dana, Baza
Locatie: Noua Zeelanda, Alpii Sudici, Mount Cook National Park, zona Grand Plateau.
Traseu: vf. Dixon (3019 m) pe ruta South Ridge, coborare pe acelasi traseu

"O vacanta lunga (asa, de vreo luna) intr-o destinatie cat mai indepartata..." - asta e ideea de la care am pornit. Rezultatul? Am ajuns in Noua Zeelanda. :)

Zburam pe ruta Bucuresti - Londra - Sydney - Auckland. O calatorie de aproape 40 de ore din care numai zborul Londra-Sydney a avut ~23 de ore (o ora fiind escala in Singapore pentru realimentare). Auckland-ul ne-a facut impresia unui oras "gri" pe care l-am parasit repede, urmatoarea destinatie fiind Rotorua, principala zona termala de pe insula de nord. Aici, in timp ce incercam sa ne acomodam cu diferenta de fus orar, am vizitat cateva obiective interesante: Whakarewarewa living village (un sat maori construit peste o zona termala), Wai-o-Tapo Thermal Wonderland (o mica zona geotermala foarte frumoasa si foarte colorata), Waimangu Volcanic Valley (un sistem geotermal recent, tot relieful de aici fiind creat in urma unor eruptii de la sfarsitul secolului XIX). De asemenea, am vizitat si expozitia de cultura maori din muzeul din Rotorua, dar ne-am si relaxat facand baie in ape termale.

Urmatoarea destinatie: Christchurch - principalul oras de pe insula de sud. Aspectul orasului m-a socat. Cutremurul din februarie 2011 a transformat oraselul curat si cochet pe care il stiam in ceva absolut dezolant. Tot centrul orasului este complet inchis si seamana cu un fost camp de lupta, toate cladirile vechi si frumoase acum stau sa cada, viata din centrul orasului a disparut complet iar toate astea se reflecta si in atitudinea oamenilor... Oricum, noi nu aveam de gand sa stam prea mult nici pe aici: dupa ce ne-am cumparat butelii pentru primus si ne-am interesat de prognoza (care era buna pentru urmatoarele zile), am cumparat mancare pentru o saptamana si am plecat spre munte!


Ziua 1 (22 decembrie): Christchurch - Mt. Cook National Park, zona Grand Plateau, refugiul Plateau Hut

In privinta ajunsului efectiv pe munte, lucrurile stau destul de diferit pe acolo... Desi la o prima vedere muntii nu sunt foarte inalti (altitudinea maxima este 3754m - Mt. Cook), distantele sunt considerabile. Accesul pe jos spre refugiul Plateau Hut dureaza 2 zile, drumul fiind aproape in totalitate destul de neplacut, peste morene instabile. Apoi, Noua Zeelanda este o insula, iar clima oceanica inseamna ca perioadele de vreme buna sunt scurte si alterneaza rapid cu perioade de vreme proasta. Din acest motiv aproape toti alpinistii aleg sa zboare la refugii cu elicopterul. Nu-i ieftin, dar nici groaznic de scump. Costul total este fix si se imparte la numarul de pasageri, deci poti sa ai noroc sa te cuplezi la zbor cu alta echipa. Avantajul mersului cu elicopterul este ca poti sa-ti aduci mancare multa (inclusiv fructe si legume proaspete) si sa profiti la maxim de putinele zile de vreme buna.

Evident, din motive de vreme si de conditii meteo locale foarte schimbatoare, zburatul cu elicopterul la refugii este foarte spontan. Nu se face rezervare dinainte, eventual doar se vorbeste de principiu la telefon. Pur si simplu apari la aeroport si zbori cat de repede se poate. Asta este fundamental diferit de cum merg lucrurile in general in Noua Zeelanda: pentru absolut orice altceva (transport cu autocar, cazare la hostel, inchiriat masina, etc) este esential sa ai rezervari facute cu mult timp inainte.    

Prima imagine cu muntii inzapeziti de pe acolo (in drum spre Mt. Cook Village). Mt. Cook este cel inalt, din centru.

Din Christchurch luam intai un autocar, apoi un microbuz pentru a ajunge in Mt. Cook Airport. Nu avem niciun pic de flexibilitate depinzand de transportul in comun. La aeroport aflam ca urmatorul zbor programat spre refugiu intarzie un pic, asa ca se pare ca avem sanse sa il prindem si noi - ceea ce ne dorim, pentru a putea imparti costurile cu altii (altfel ar trebui sa zburam singuri mai tarziu si sa platim noi singuri tot drumul). Dar... asta inseamna sa desfacem TOT bagajul, sa ne facem de la zero rucsacii pentru munte, sa ne schimbam si sa completam formularele pentru intrarea in parcul national in maxim 45 de minute. Poate pentru prima oara (?) reusim si noi sa fim rapizi si eficienti, si ne incadram in timp.  

Incarcarea bagajelor in elicopter...

Si primul nostru zbor cu elicopterul... pentru eficienta / portanta (?) se zboara aprope de versanti, asa ca vedem de aproape ghetarii suspendati, specatculosi si inaccesibili.

Elicopterul ne lasa efectiv la 30m de refugiu. In poza de mai jos, in spatele elicopterului se vede Mt. Dixon, piramida pe care vom incerca sa urcam ziua urmatoare: creasta sudica (muchia din stanga) va fi traseul de urcare, iar coborarea ar trebui sa fie pe creasta estica (muchia din dreapta).

Creasta Sudica a vf. Dixon este un traseu tehnic, doar un pic mai usor decat ruta normala (Lynda Glacier) pe Mt. Cook. Principala diferenta insa este altitudinea: Dixon are ~3000m pe cand Mt. Cook are ~3800m. Deci daca esti complet neaclimatizat (cum era cazul nostru), nu ai cum sa fi suficient de rapid pentru a urca pe Mt. Cook in siguranta. Deci intai mergem pe Dixon, apoi speram sa mai apucam vreme buna zilele urmatoare si pentru Mt. Cook. 

In jurul refugiului vedem in sfarsit si cateva pasari kea, acei papagali de munte superbi care se gasesc doar in Alpii Sudici. Sunt niste pasari mari, foarte inteligente, care nu se tem sa se apropie de oameni. Dar cel mai important de stiut este ca sunt incredibil de curioase si isi folosesc ciocul imens pentru a explora orice... deci daca faci greseala sa-ti lasi echipamentul afara nesupravegheat (corzi, izopren, bocanci, etc.) cu aceste zburatoare prin apropiere, mai mult ca sigur ca il vei gasi franjuri.

Iata o pasarea kea (pozata cu alta ocazie)...

Noi am avut un mic incident cu o kea: am uitat usa refugiului deschisa, si o astfel de pasare a intrat (mergand) pana in bucatarie unde a inceput sa zboare, daramand tot in jur si dandu-se cu capul de geamuri. Am reactionat instinctiv: m-am dus drept spre ea si si am prins-o cu o mana de picioare si coada, iar cu cealalta mana am incercat sa-i desprind ciocul cu care se tinea de pervaz... ceea ce se pare ca nu prea i-a convenit. Cu o miscare rapida, pasarea mi-a aplicat o ciupitura urata, apoi s-a apucat din nou, foarte repede, cu ciocul de pervaz. Dar mi-am adus repede aminte de o emisiune la televizor despre cum se imobilizeaza lebedele :), asa ca am apucat-o de gat si a dat singura drumul la pervaz. Apoi a stat foarte cuminte pana am transportat-o afara unde am eliberat-o. Baza a fost luat total prin surprindere de situatie, asa ca nu a apucat sa pozeze evenimentul :). Ulterior, cei din Noua Zeelanda carora le-am povestit intamplarea erau destul de contrariati: cum adica sa pui mana pe o... kea ???


Cum inca nu suntem nici odihniti dupa drum, nici complet obisnuiti cu noul fus orar.... schimbam cateva vorbe cu altii de prin refugiu (aflam ca vor mai fi inca doua echipe care vor incerca acelasi traseu ca si noi), facem cateva poze, apoi ne retragem repede in camera si adormim imediat in jur de ora 5pm.  


Ziua 2 (23 decembrie): vf. Dixon pe ruta South Ridge

Ne trezim la ora 1am pentru un "start alpin". Vedem si avantajele diferentei de fus orar: desi e toiul noptii, noi suntem odihniti si gata sa incepem o noua zi. Pe la 3am plecam din refugiu pe urmele echipelor din fata noastra care au in jur de doua ore avans.

Drumul merge intai pe un platou fara dificultati de niciun fel (a se citi - "fara crevase notabile"). Apoi urmeaza o zona interesanta - un labirint de crevase - care nu se stie sigur daca poate fi trecut in momentul de fata (e destul de tarziu in sezon, in anii precedenti deja nu se mai parcurgeau traseele din zona in luna decembrie; dar asta a fost un an bun, cu multa zapada). Dupa care urmeaza un alt mic platou, depasirea bergshrund-ului, o panta de zapada si in sfarsit te gasesti pe creasta sudica de unde incepe traseul propriu-zis. :)

Avand alte echipe in fata noastra, ne gandeam ca probabil vom avea doar de mers pe urmele lor prin labirintul de crevase. Dar de la un moment dat am inceput sa ne apropiem evident de luminile frontalelor lor... pana cand chiar ne-am intalnit in mijlocul labirintului. Ei explorasera cateva variante, dara fara succes, iar acum decisesera sa renunte la traseu.

Deci noi am ramas singuri printre crevase, cu o singura directie neexplorata. Amenajam deci o regrupare la piolet si cuie de gheata, si Baza pleaca entuziasmat in sus - traverseaza peste o crevasa astupata, se suie pe o placa de gheata destul de ok, apoi catara un mic peretel (5-6m) de zapada ingheata, mai merge un pic si regrupeaza. Vin si eu. Se vede ca deja suntem deasupra labirintului - nu ne asteptam sa trecem asa repede. De aici nu mai este nicio mare problema pentru a ajunge la traseu. Sunt numai 25 de metri distanta de unde au facut cale intoarsa celelalte echipe...

Crevasele arata spectaculos la lumina frontalei...

Pe acolo am venit. In realitate era mult mai haos decat se vede in poza :)

Crevase maricele, nu? Ni s-a zis ca in zona Plateau sunt cele mai mari crevase din Noua Zeelanda. Comparandu-le cu cele din Alpi, pe noi nu ne-au impresionat in mod deosebit astea... dar aveam sa ajungem in cateva zile in alta zona in care chiar am gasit crevase mari! ;)

Incepe sa se lumineze si vedem si noi mai clar labirintul prin care am trecut. Refugiul este undeva in stanga pozei, la capatul platoului de zapada, iar muntele care se vede este chiar Mt. Cook.

:)

Rasaritul ne prinde exact cand am ajuns pe creasta propriu-zisa, unde facem o prima pauza mai lunga sa mancam. 

Acolo am servit micul-dejun azi...

De bine ce am ajuns pe creasta, trebuie sa o parasim. O mare treapta stancoasa se ocoleste pe un culoare, pe fata vestica.

Catarare mixta, nu banala, dar totusi acceptabil ca sa putem merge concomitent. Conform obiceiului, Baza regrupeaza doar cand se termina asigurarile sau daca considera ca este vreun pasaj prea greu pentru a merge concomitent. La un moment dat dau de o portiune de stanca ce pare mai dificila si e destul de frustant ca nu reusim sa comunicam sa ma prind daca a regrupat sau nu... dar mai sunt si situatii din astea. Comunicarea este imposibila, asa ca trebuie sa continui, sa am incredere in decizia lui (de a fi regrupat sau nu) si, in lipsa de alte informatii, trebuie sa consider ca nu a regrupat. Pana la urma s-a dovedit ca: 1. portiunea respectiva nu era atat de grea (putea fi catarata ok in siguranta chiar mergand concomitent); 2. la momentul respectiv Baza inca nu regrupase. :)

Ultima parte a culoarului este o panta mai abrupta de zapada inghetata, pe care coltarii si pioletii prind excelent.

Si suntem iarasi sus pe creasta. Pe care vom si continua de aici inainte...

Urmeaza o portiune lunga de creasta de zapada inghetata: intra doar putin coltii coltarilor, dar totusi e zapada, nu gheata. Crestele inclinate de zapada sunt ceva destul de caracteristic pentru Noua Zeelanda.

Dar expunerea e mare, iar peisajul iti ia ochii.

Pe fiecare parte a crestei e cate un versant abrupt si foarte neted, de multe sute de metri, pe care este imposibil sa te opresti daca ai inceput sa aluneci. Deci, desi nu-i greu, nu e loc pentru vreun pas gresit.

Spre sfarsitul crestei regrupam (pana acolo am mers concomitent). Urmeaza o portiune scurta ce pare mai dificila: mai abrupta, cu ceva gheata proasta si apoi o zona de mixt.

Trecem cu bine peste acea portiune, apoi iar continuam concomitent printre stanci si pe pante de zapada...

Vedem in toata splendoarea lui ghetarul Tasman, cel mai lung din Noua Zeelanda (27 km).

Vedem si Vf. Tasman (cel din stanga in poza de mai jos) si Vf. Lendenfeld (cel mic, din dreapta).

Vf. Tasman este al doilea ca altitudine din Noua Zeelanda, dar este mai dificil decat Mt. Cook. Insa, spre deosebire de Mt. Cook, pe care chiar si ruta normala este presarate cu multe pericole obiective gen caderi de seracuri sau de pietre, ruta normala pe Vf. Tasman nu are astfel de pericole. De aceea ne cam facea cu ochiul acest varf...

Continuam in sus pe pante de zapada inghetata, fara dificultati notabile, si ajungem pe varf.... unde primul gand pe care-l avem, uitandu-ne in jur, este "bun, frumos pana aici, dar noi pe unde ne dam jos???"

Initial nu ne prindem ca ala era varful, asa ca mergem si pe urmatorul varfulet, vreo 30m mai incolo...  :)

La ora 11:30am eram sus. Nu ne-am miscat foarte repede, dar timpul este rezonabil. Am petrecut ultimele multe zile aproape de nivelul marii asa ca, desi nu suntem prea sus (abia am trecut un pic de 3000m), resimtim un pic altitudinea. Eu oricum nu puteam merge mai repede pentru ca incepeam sa simt dureri de tample daca grabeam ritmul...

Petrecem vreo ora pe varf mancand si topind zapada si...cel mai important... dezbatand problema retragerii. Planul initial era sa coboram pe creasta estica, ruta obisnuita de coborare (cel mai usor traseu care urca pe varf, desi si acesta este destul de tehnic). O singura mica problema: este foarte cald si, pe pantele finale spre varf, am vazut diferenta intre conditia zapezii pe partea sudica si pe partea estica a muntelui. Daca pe partea sudica se mergea bine pe zapada inghetata, pe partea estica pleca zapada de sub picior imediat ce calcai pe ea.

Deci problema se pune in felul urmator, cu plusuri si minusuri:

Creasta Estica:
"-" conditii foarte proaste de zapada, aproape imposibil de coborat in siguranta chiar si cu ancore de zapada (de care noi oricum nu aveam)
"+" cea mai usoara varianta de coborare (cel putin teoretic)
"-" traseu totusi tehnic, dar pe care nu il cunoastem
"-" la final trebuie teoretic coborat un versant pe care l-am vazut toata ziua si care nu arata deloc banal, alternativa fiind de a continua mult si bine pe creasta si stim ca altii au fost nevoiti sa faca bivuac cand au incercat aceasta varianta
"-" pentru a putea spera la conditii decente, ar trebui sa stam degeaba pe varf vreo ~12 ore (sa vina noaptea si sa inghete zapada)

Creasta Sudica:
"+" conditii bune de zapada, se poate cobora in siguranta
"-" traseu tehnic, deloc banal, expunere mare, noi vom fi mai obositi la coborare decat la urcare
"+" cunoastem linia traseului, stim exact ce ne-ar astepta
"+" va dura mult (mai mult ca urcareaa) dar stim sigur ca seara/noaptea urmatoare ajungem la refugiu 

Deci... la vale pe unde am urcat!

Oricat de mult am vrea noi sa avem parte doar de partea distractiva (urcarea unui traseu), acesta vine la pachet si cu problema coborarii / retragerii. Cand te vezi sus pe vf. Dixon realizezi ca de fapt traseul adevarat abia acum incepe. :)


Mare parte din coborare am mers la fel ca la urcare: concomitent, Baza in fata, eu in urma...

Pe portiunea pe care ne-am asigurat la urcare, facem rapel la coborare...

Apoi continuam descataratul...

Peisajele iti iau ochii acolo... :)

La urcare parca era aproape orizontal, dar acum se pare ca a mai crescut panta, nu? :)

Greu de zis daca urcam sau coboram. Poza asta e de la coborare. ;)

Of, daca nu ai vedea ce e in stanga si in dreapta, ai alerga la vale pe aici.... dar asa nu iti permiti nici cea mai mica greseala. Descataram amandoi constiincios cu spatele. Incet dar sigur!
 

Un moment de respiro - mai gasim si locuri in care sa stam relaxati in picioare, nu doar cu frontalii infipti in zapada.

Acelasi Mt. Tasman. O creasta superba se contureaza pe versantul dinspre noi: Syme Ridge. Un traseu clasic acum cateva zeci de ani, dar care nu prea se mai practica din cauza pericolului de a ajunge la creasta propriu-zisa: o traversare de aproape o mila pe sub seracuri care stau sa cada si culoare pe care vezi aproape mereu cazand pietre.

Acolo jos am vrea noi sa fim....dar mai e drum lung :). Inca cateva ore de atentie si rabdare si vom fi acolo.

Ne apropiem de finalul crestei... va urma in scurt timp coborarea culoarului de mixt de la urcare.

Acel culoar consideram ca e prea dificil pentru descatarare, deci trebuie sa facem doua rapeluri. Cred ca petrecem aproape o ora ca sa amenajam primul rapel... sunt numai placi care misca, nicio fisura in care sa poti bate un piton de rapel sau in care sa sacrifici o nuca, niciun colt de stanca peste care sa poti pune in siguranta o cordelina.

Pana la urma reusim sa amenajam un punct de rapel satisfacator. Si facem rapelul. Si se blocheaza corzile! Mi-e ciuda pentru ca, fiind ultima la rapel, am avut grija sa aranjez nodul si sa mut un bolovan in care s-ar fi putut bloca. Dar se pare ca nu am avut suficienta grija....asta e. Macar nodul s-a blocat de la bun inceput, asa ca urc inapoi pe ambele corzi. Rearanjez situatia, rapelez, si de data asta vin corzile.

Inca un rapel, descataram ultima panta de zapada, trecem peste bergshrund si folosim ultimele raze de lumina sa ne orientam in labirintul de crevase...  

Apoi este vorba doar de o plimbare inapoi spre refugiu. Aici chiar nu are rost sa ne grabim.... ne oprim chiar sa mancam si sa mai topim niste zapada la numai jumatate de ora de refugiu.


Ziua 3 (24 decembrie): odihna in cabana Plateau Hut

Ajungem inapoi la refugiu pe la miezul noptii, dupa mai bine de 20 de ore pe traseu. Ne simtim bine,  mai ales ca eu am fost cu bocancii la prima purtare. Mi-am cumparat in ultimul moment inainte de vacanta si bocancii (Scarpa Phantom Ultra) si coltarii (Petzl Lynx). Bocancii au fost comandati fara sa fi pus vreodata in picioare acest model sau vreunul similar. Marimea am ales-o dupa ce m-am sfatuit cu doua persoane care au si bocanci cum aveam eu (La Sportivan Trango S Evo), si bocanci Scarpa Phantom Guide. A fost un mic risc sa merg pe asa un traseu cu echipament complet nou, nepurtat vreodata, dar ma bucur de alegere! Si bocancii, si coltarii s-au comportat impecabil si mi-au dat o siguranta pe care nu as fi avut-o cu echipamentul meu vechi.

Oamenii deja se trezisera pentru tura de ziua urmatoare. Au aparut multe figuri noi fata de ziua precedenta. Mancam cu totii in sala de mese, apoi noi ne retragem la somn, iar restul pleaca pe traseu.

Ziua urmatoare o petrecem in cabana impreuna cu un cuplu de englezi emigrati in Noua Zeelanda care urcasera pe Mt. Cook. Obtinem de la ei multe detalii si chiar si o schita a traseului. Principalele activitati din timpul zilei ale celor ramasi in refugiu sunt mancatul si dormitul. :) Altfel, ne tot uitam dupa echipele plecate pe diverse trasee si asteptam ora 7 pm cand, in fiecare zi, se comunica prognoza pe urmatoarele zile prin statia radio (din dotarea refugiului) si se tine evidenta celor care sunt prezenti in refugiu.


Impresii

• Traseul: A fost foarte frumos si a meritat efortul. Peisajul si zona de creasta aeriana de zapada inghetata (atat la urcare cat si la coborare) il fac un traseu deosebit pentru noi. Notabil este ca retragerea este cel putin la fel de solicitanta ca urcarea.     

• Surprize: La scurt timp aveam sa aflam ca pe acest traseu am fost de fapt in echipa de trei.... :)    

Va urma...