Data: 24-27 decembrie 2012
Participanti: Dana, Baza
Locatie: Noua Zeelanda, Alpii Sudici, Mount Cook National Park, zona Grand Plateau.
Ziua 1 (24 decembrie): la cabana Plateau Hut
Asta e ziua de odihna dupa vf. Dixon. In cabana suntem noi, englezii si o echipa de coreeni mai retrasi. Aflam ca in perioada Craciunului ghizii din Noua Zeelanda au vacanta... Dar ce credeti ca fac ghizii in vacanta? Merg pe munte in echipa cu... alti ghizi, pentru propria lor placere. :)
Vremea e superba. Din cand in cand iesim pe afara sa facem poze si sa ne uitam dupa cei care sunt pe trasee...
Pe vf. Dixon (piramida din poza) - dar incercand de data aceasta creasta estica (muchia din dreapta) - sunt cele doua echipe care se oprisera in labirintul de crevase cu o zi inainte. In plus, mai este si o echipa de ghizi care merg pe acest traseu si care le-au aratat celorlalti drumul bun la urcare si, mai ales, ii vor ajuta cu amenajarea rapelurilor la retragere.
Toaleta refugiului - foarte solid construita, se inchide cu niste mari zavoare (la fel ca si cabana) si este golita cu elicopterul atunci cand se umple. In spate, cel mai inalt varf este Tasman... se vad cateva creste superbe spre acest varf, dar din pacate niciun traseu de pe acest versant nu este momentan practicabil.
Mai jos, Mount Cook asa cum se vede de la refugiu. Ruta normala nu se vede in poza: se urmeaza ghetarul Lynda (cel care urca prin dreapta pozei) care practic ocoleste muntele, apoi se urca o zona de mixt, dupa care se parcurge creasta finala de zapada inghetata vizibila partial in poza.
Pe Mount Cook, dar pe un traseu mai dificil, incearca azi sa urce o alta echipa, un cuplu de ghizi. Pe ea o remarcasem noaptea precedenta, cand noi tocmai ne intorsesem de pe vf. Dixon iar ei se pregateau de plecare: clar trecuta de prima tinerete, foarte atletica, evident simpatica si cu simtul umorului (desi era pe jumate adormita atunci) si foarte foarte relaxata. Principala problema a ei la momentul respectiv era... lipsa unui desfacator de conserve. Faptul ca urma sa plece in scurt timp pe un traseu dificil spre Mt. Cook nu parea sa o emotioneze catusi de putin. Cine sunt ei? Ea - Lydia Bradey, prima femeie din lume care a urcat Everest-ul fara oxigen. El - Dean Staples, partenerul ei, care se pare ca pana in prezent a urcat Everest-ul de vreo opt ori.
Privind in jos de la refugiu: partea finala a ghetaruliui Tasman, ingropata sub morene imense.
Despre refugiu ar fi multe de zis. Conditiile sunt mai degraba similare cu cele dintr-o...vila personala :). Sunt 4 camere diferite de dormit cu priciuri dotate cu saltele. Nefiind foarte aglomerat, noi am avut practic camera noastra pe toata perioada sederii acolo. Afara sunt niste butoaie speciale in care se aduna apa, ca sa nu fie nevoie sa topesti zapada.
Refugiul este dotat si cu lumina electrica (prin panouri solare). Sistemul este gandit in asa fel incat sa nu se poata abuza de el: intrerupatoarele sunt cu temporizare (parca maxim posibil se poate seta un timp de o ora); cand expira timpul, se stinge automat lumina. In particular, in acest refugiu, sunt si cateva aragaze contectate la niste butelii de gaz (aflata in afara cladirii).
Bucataria se vede in poza de mai jos: este o camera separata, mare, cu mese si bancute, cu patru aragaze, dotata cu tacamuri, farfurii, castronele, cani, oale, tigai si orice altceva ai putea sa ai nevoie. Se gasesc acolo ulei pentru gatit, dar si detergent de spalat vase sau lavete pentru curatat mesele. In bucatarie exista si o cutie mare cu "mancarea refugiului": acolo se poate gasi sau lasa mancare.
Nu am prea apucat sa facem poze in refugiu, asa ca am luat o poza (cam neclara) si am chinuit-o putin. Rezultatul e mai jos...
Toate cabanele sunt dotate cu statie radio, iar in fiecare zi la ora 7 pm este o mica sedinta prin radio in care se comunica prognoza pe trei zile si se contacteaza fiecare cabana din parcul national pentru a tine evidenta persoanelor aflate pe munte.
Vremea se anunta a fi buna in prima parte a zilei urmatoare, urmand ca spre seara sa se intensifice vantul si sa vina un front de vreme rea. Conform acestor date, am avea timp suficient pentru Mount Cook. Ne facem rucsacurile si ne culcam, pregatiti sa plecam pe traseu noaptea urmatoare...
Ziua 2 (25 decembrie): pe munte, dar incotro?
Ne trezim la miezul noptii. Iesim afara sa vedem cum e.... Auzim cum vantul bate destul de tare sus pe creste, sunt vreo +5 C (cald, mult prea cald!), iar zapada evident nu a inghetat, te afunzi pana la glezna.
Situatia de afara ne pune serios pe ganduri. Fiind cald, riscul de caderi de seracuri este mai mare iar zapada nefiind inghetata, vom depunde mult mai mult efort in a urca pe ghetar si vom fi mai lenti in zonele periculoase. Iar vantul puternic s-ar putea sa faca imposibila partea finala a traseului oricum.
In plus, stim ca se deterioreaza conditiile pe ghetarul Lynda de la o zi la alta. Lydia si Dean au avut putin emotii la coborare pentru ca in timpul zilei se prabusise un pod peste o crevasa (pe care il folosisera dimineata, la urcare). Nu numai asta, dar si ei, si englezii cu o zi inainte, au confirmat ca la coborare au gasit o parte din urmele de la urcare acoperite de avalanse.
Mancam in bucatarie in liniste, cantarind toate aspectele. Fix in fata mea, pe perete, este acest citat... :)
Coreenii se trezesc la scurt timp. Ei nu par deloc ingrijorati de conditii. Pleaca foarte hotarati spre Mount Cook. Noi pana la urma ne hotaram sa ne plimbam pe ghetar.... ne era clar ca sansele de a ajunge pe varf sunt mici in conditiile de fata, dar motivul de a nici macar nu incerca il reprezinta pericolele obiective care ni se par inacceptabile.
Eventual vom incerca sa urcam pe Anzac Peaks, niste stanculite care nu par deloc remarcabile avand in vedere toti muntii din jur. Despre traseul pe Anzac Peaks nu stim foarte multe - e doar stanca si are grad inferior traseului pe care l-am urcat pe Dixon.
Incepe sa se faca lumina cand ajungem la baza stancilor din Anzac Peaks. Nu e clar pe unde ar fi traseul... dar hotaram sa incercam o muchie ce pare destul de cazuta. Baza pleaca in sus si dupa cativa metri e complet contrariat de aceasta stanca - este absolut imposibil sa te asiguri in orice fel. Asigurari mobile nu intra nicaieri, anouri nu ai dupa ce sa pui, nimic, nimic, nimic! Foarte greu reuseste sa bata un piton si sa descatere inapoi pe ghetar. Eu nici macar nu am ajuns sa ating stanca...
Se pare ca tocmai facusem cunostinta cu roca "rea" din Noua Zeelanda: greywacke (am pus si link pentru geologii curiosi...). Cica mare parte din stanca de aici e asa - o recunosti de la distanta, dupa culoarea gri inchis si nu prea este considerata catarabila. Deci am facut bine ca am renuntat, dar am ramas cu frustrarea de a nu putea inainta deloc in siguranta pe un teren ce pare abordabil de la distanta.
Desi e inca foarte devreme, incep deja sa se vada nori peste creste...
Noi ne mai plimbam un pic, ne bucuram de lumina rasaritului (nu ni se intampla prea des sa fim treji la orele astea...).
Apoi o luam incetisor inapoi spre refugiu savurand peisajul.
Locatia refugiului in aceasta mare de zapada se vede in poza de mai jos...
Din nou, piramida vf. Dixon. Facem cum facem, si numai asta iese in poze...
Crestele pe care le vedem formeaza Main Divide - creasta principala nord-sud a lantului muntos. In momentul cand norii care vin dinspre vest reusesc sa treaca de creasta principala, se stie ca se va strica vremea in foarte scurt timp.
Norii castiga teren...
Iar noi mai mult stam decat mergem. E prea frumos ca sa ne grabim undeva!
Zona de seracuri este Hochstetter Icefall. Se vede foarte spectaculos din elicopter. Pilotul ne-a povestit ca ar fi incercat unii odata sa urce pe acolo... iar o parte dintre ei inca sunt acolo.
Ne pozam cu crevasele mici...
...si admiram de la distanta seracurile.
Eh, ne mai si apropiem si de unele crevase mari. :)
Deja nu se mai vad varfurile... in curand vom fi si noi in ceata.
Dar suntem deja inapoi, la refugiu. Cam asa arata multe refugii in zona - construite pe o structura metalica si montate pe cate o mica portiune stancoasa.
Englezii au coborat si ne-au lasat celor ramasi cateva bomboane pe masa din bucatarie - asa, surpriza de Craciun.
Restul zilei o petrecem in refugiu, cu Lydia si Dean. Acestia aveau o sticla de sampanie pe care o impart cu noi. Ei beau din pahare de sampanie cu picior, aduse de acasa (deh, luxul de a zbura cu elicopterul!), noi folosim canile de ceai. :)
Cu ei nu ai cum sa te plictisesti. Lydia are foarte multe povesti traznite. Dar cel mai fain e ca toate povestile lor despre munte sunt despre experiente si trairi personale, nu despre dificultatea concreta a traseului. Asa ca si povestile lor, si ale noastre se potriveau natural in aceeasi discutie... chit ca traseele despre care vorbea fiecare nu pot fi comparate. Povestindu-le de experienta noastra cu Anzac Peaks, ei s-au amuzat de frustrarea noastra iar reactia exacta a fost ceva de genul "Hehe, vedeti cum e? Exact asta am patit si noi ieri, cand nu am putut trece de o portiune de stanca din aceasta si a trebuit sa rapelam pe unde am urcat desi eram foarte aprope de varf". Ne-a placut sinceritatea lor si felul degajat de a vorbi de pataniile personale mai putin reusite, mai ales fiind vorba de niste ghizi. Tot ei ne-au zis ca exista in zona si varianta de stanca "buna", catarabila: este mai rara, dar o poti recunoaste dupa culoarea rosiatica.
Spre dupa-masa incepe sa ploua si tot muntele este in ceata. Seara deja ne facem cu totii griji ca nu mai apar coreenii... Dar cum nimeni nu ar putea face nimic pentru ei acum (noaptea, pe vreme rea), putem doar sa asteptam sa vina dimineata - speram ca au facut bivuac pe undeva si vor aparea atunci.
Ziua 3 (26 decembrie): din nou in cabana, sperand la vreme buna
A doua zi de Craciun nu mai ploua, dar vremea e inchisa, mohorata.
Coreenii se vad de la prima ora coborand pe ghetarul Lynda. Se vede ca au reale probleme la traversarea crevasei de care stiam ca s-a deteriorat. La refugiu ne povestesc ca au petrecut noaptea intr-o crevasa, in partea superioara a ghetarului, pentru ca nu se mai puteau orienta sa coborare din cauza cetii. Stim ca aia este o zona periculoasa, asa ca suntem curiosi cat de in siguranta s-au adapostit. Raspunsul lor, in engleza pe care o stiau - "no good choice, but only one choice." Pe varf nu au reusit sa ajunga - era mult prea vant ca sa poata parcurge creasta finala de zapada.
Lydia si Dean pleaca cu elicopterul... Noi mai ramanem. Poate putem sa incercam sa urcam maine... ? Teoretic prognoza e buna, se schimba vantul si cel putin o zi ar trebui sa fie vreme stabila si temperaturi mai scazute.
Toata ziua auzim si vedem caderi de pietre. In toti peretii din jur! Consecinta furtunii...
In cabana mai studiem una-alta: reviste, carti, etc... ce gasim si noi sa ne umplem timpul. Pana si cartile de joc sunt interesante :).
Ziua 4 (27 decembrie): "evacuarea"
Iarasi ne trezim in toiul noptii cu gandul sa plecam pe traseu. Iarasi iesim afara sa verificam conditiile si temperatura este pozitiva, iar zapada evident ca nu a inghetat. In plus, inca se aud incontinuu caderi de pietre din toate directiile... Nu are sens sa incercam. Muntele inca nu s-a stabilizat dupa furtuna din ziua precedenta. Asa ca mergem si ne culcam la loc.
Dimineata luam micul dejun impreuna cu coreenii si decidem cu totii sa chemam elicopterul sa plecam azi. Contactam micutul aeroport prin statia radio si le zicem de intentia noastra... Jos e mare de nori si deci, nu e vizibilitate pentru elicopter. Ramane ca ne contacteaza ei cand se imbunatatesc conditiile de zbor. Daca se imbunatatesc... :)
In scurt timp ne anunta prin radio ca elicopterul va ajunge la refugiu sa ne ia in 15 minute. Toti suntem luati total prin surprindere, nimeni nu impachetase absolut nimic. Nici macar nu apucasem sa spalam vasele :)) Impachetatul evident ca nu s-a facut in modul clasic de a lua fiecare obiect in parte si a-l pune in rucsac. Tehnica folosita era mai mult ceva de genul: cu o mana se tine o punga, iar cu cealalta se tragea tot ce se afla pe raft pentru a pica in punga.
Reusim cu totii sa fim gata la timp - noi suntem foarte mandrii de chestia asta, fiind o performanta rara. :))
La aeroport platim zborurile cu elicopterul, apoi mergem la Visitor Center in Mount Cook Village sa platim cazarea la refugiu. Aici probabil ca ii facem sefului o impresie buna, ca decide sa ne faca reducere ca si cand am fi membri in New Zealand Alpine Club... desi ii spusesem foarte clar si sincer ca nu avem cum sa fim inscrisi in NZAC. O surpriza placuta si o economie serioasa pentru noi! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu