Bucegi. Traseul DDR - Love Hurts din Țancul Mic, Coștila

Data: 20 iulie 2014

Participanti: Dana, Silvia

Traseu: Traseul DDR - Love Hurts (2lc, 6c+/7a) din Tancul Mic, zona Costila

***

Acces: Traseul este in Tancul Mic de la Costila. Intrarea este scrisa la baza si se afla intre intrarea in Hermann Buhl si intrarea in Hardy.
Descriere: Este un traseu de doua lungimi de coarda, integral pe spituri, amenajat relativ recent (2010, Cornel Sain, etc.). La rotpunkt, gradul este undeva pe la 6c+/7a (VIII-/VIII). Este un traseu gandit ca de escalada, deci esti obligat sa-l cam cateri, nu prea merge pacalit cu tras de bucle sau scarite. Unde e greu, spiturile sunt suficient de apropiate ca sa iti vina sa incerci pasii dar suficient de distantate ca sa nu poti "fura" aproape nimic. Iar unde e usor, distanta dintre spituri e mai mare.

• LC 1: 35m, gradul VIII-/VIII, are doua pasaje dificile pe fata verticala sau chiar putin surplombata si intre ele un pasaj de atentie pe fata cazuta. Se regrupeaza la intersectia cu traseul Hermann Buhl in 2 ancore din acesta.
• LC 2: 38m, gradul VII+/VIII-, mai putin sustinuta decat prima lungime, regruparea este la un spit cu inel si un spit cu veriga rapida langa un copac. A doua parte a lungimii este comuna cu traseul Noua Dictatura.  

Echipament: 13 bucle si semicorzi. La limita, se poate folosit si coarda de 70m in loc de semicorzi.
Retragere: Retragerea se face in rapel pe linia traseului. Este nevoie de 2 rapeluri, chiar si cu semicorzi de 60m. Daca se merge cu o singura coarda, aceasta trebuie sa fie de 70m si trebuie mare atentie la retragere (coarda de 70m ajunge la limita asa ca se recomanda innodarea capetelor corzii)!   

Schita desentata pe o poza a Laurei B.

***

Si acum povestea...

E vineri dimineata. Eu imping carutul incetisor, mergand cu Mihnea spre locul de joaca. Am fost singura-singurica cu el 24 de ore pe zi toata saptamana si asta e scurtul interval cand chiar am timp sa fiu doar eu cu gandurile mele. Ultima iesire la stanca a fost fix cu 3 saptamani in urma - am reusit sa strecor un Cezar Manea impreuna cu Geo. Urmatoarea oare cand va fi? Baza trebuie sa se intoarca in weekend, apoi teoretic plecam toti trei cat de repede reusim intr-un concediu mai turistic. Cumva incepe sa ma irite concediul asta! Daca nu ar fi concediul, poate as mai reusi sa merg la catarat. Dar asa... inseamna ca abia la toamna mai am sanse.

Tot impingand carutul, ideea de concediu incepe sa ma irite din ce in ce mai mult. Pana cand imi pica fisa!!! Concediul ar trebui sa fie pentru relaxare, pentru distractie, pentru deconectare. In niciun caz o obligatie! Ce ar fi sa-l amanam un pic si sa profit de weekend? Nu avem rezervari facute, nu avem bilete de avion cumparate, nici macar planuri incotro sa mergem nu avem. In plus, cel putin teoretic, s-ar potrivi numai bine lucrurile pentru un mers la catarat duminica. Deci...

Incep sa dau telefoane. In mare lucrurile par aranjate. Merg la catarat cu Silvia. Baza va sta cu Mihnea in Busteni. Florică si Raluca se pare ca vor fi si ei in Busteni, deci Baza nu va fi singur cu bebe. Traseul nu-i greu de ales. Data trecuta cand rapelam dupa ce catarasem Suzana am vazut de aproape linia traseului DDR si ne-a ramas gandul la el. Brusc sunt super-mega-entuziasmata. Super-psyched, cum zic englezii :).  

Asa ca duminica dimineata, la ora 10, eu si Silvia suntem la Caminul Alpin si pornim in sus spre refugiu. Cred ca am vorbit non-stop, asa ca intre fete, deci nici n-am simtit drumul. La baza traseului ne echipam automat, dar eu inca sunt cu discutiile noastre in cap, aproape ca am uitat de tot de catarat :)). Pleaca Silvia cap pe prima lungime, aia mai grea. Ii zic ca pe a doua merg eu. Sau macar o sa incerc sa merg eu. Si daca ajung in regrupare si ii zic sa mearga tot ea, sa nu se duca. Sa ma trimita macar sa incerc :).

Traseul incepe destul de sustinut. Totusi Silvia ajunge foarte repede sa asigure al patrulea spit, deci prima portiune dificila e rezolvata.

Eu stau cuminte si filez... si tot sper sa nu fiu fix in drumul vreunui blanos plimbaret. Parca anul trecut imi arata Baza poze facute din Peretele Vulturilor cu un ursulet care se plimba putin mai sus de unde stateam eu acum.

Silvia ajunge la al doilea pasaj dificil. Acesta a necesitat mai multe incercari - e tentant sa-l incerci pe partea dreapta, dar aia nu e solutia castigatoare. Pe partea stanga sunt prize bune, doar ca trebuie cautate un pic.

Eu am ramas cu impresia ca al doilea pasaj greu e mai "impus" decat primul, dar e un pic mai usor din punct de vedere al gradului de rotpunk. Dar asta e doar o parere... n-am fost nici cap pe acolo, n-am reusit nici sa trec vreunul din pasaje fara sa ma odihnesc in coarda.

La ultima odihna in coarda am reusit sa-mi troznesc cumva genunchiul. Asa ca m-am chinuit un pic sa catar bucata ramasa pana in regrupare - era o fata cazuta usoara pe care trebuia sa incarc bine prizele de picior.

Ajung in regrupare cu o usoara durere de genunchi. Deci mi-am gasit un motiv excelent sa merg secund in continuare, nu? Numai ca nici nu apuc sa deschid gura, ca Silvia ma intampina cu entuziasm ca uite ce frumos e in sus, ca se vad multe prize, ca una-alta, ca trebuie sa ma duc sa incerc! I-am facut bine "instructajul" la baza traseului, asa ca n-am scapare, trebuie sa ma duc. :)))

Intr-adevar lungimea chiar porneste usurel. Inainte de al treilea spit am parte de o mica ridicare la echilibru. Ca secund, as fi trecut fluierand pe acolo si n-as fi zis ca e peste gradul V. Asa... trebuie sa imi fac putin curaj sa ma duc. Dar e numai bun exercitiul ca sa-mi ridice moralul pentru restul lungimii.

La un moment dat se vede un piton la vreun metru in dreapta, batut de sus in jos intr-un prag cu aspect friabil. Ma intreb ce-i cu el ca desi e aproape de linia spiturilor nu are cum sa aiba legatura cu traseul.

A doua lungime are un singur pasaj dificil. Spiturile sunt mai dese aici, dar tot trebuie sa te pui pe stanca intre ele. Nu poti merge la artificial.

Intr-unul din momentele de odihna fac o poza in jos.

Tot timpul se auzeau voci de undeva din perete, dar nu am reusit sa identific de unde. Surpriza a venit mai tarziu, la refugiu: erau Laura si Adi care au catarat in Peretele Valcelului Stancos. Laura ne-a surprins si in poze. :)

Aici deja trecusem de portiunea dificila si incepusem sa realizez ca nu mai am motive sa nu ajung pana in regrupare.

Filez si incerc sa fac poze printre crengile copacului de la finalul traseului...

Vine si Silvia :)

Gata traseul, acum retragerea. Primul rapel...

Si al doilea...

Inapoi jos de unde am plecat ne bucuram de ce am catarat. Dar parca a fost prea putin. Amandoua mai putem si mai vrem... macar un pic. :) Asa ca strangem echipamentul repejor si o luam spre refugiu cu gandul la ceva in Tancul Ascutit, cat ne-o permite timpul.