Intre atatea feluri de a merge prin munti, noi avem calea noastra de a ne bucura de natura.
Prezentarile personale de mai jos (orientate exclusiv spre latura montana) va pot ajuta sa va faceti o parere despre cine suntem si ce ne place.
Putem si vrem sa impartim experienta noastra cu oricine e interesat de lumea alpina sau de escalada, atat prin informatiile prezente pe blog, cat si prin ture pe munte sau alte activitati (vezi aici).
Ma cheama Gabriel Bazacliu si sunt nascut in 1980. Desi sunt din Bucuresti, inima mea trage din totdeauna spre Ardeal si spre munti, asa ca imi e mai complicat sa spun carui loc apartin de fapt. Am facut Facultatea de Electronica si Telecomunicatii, lucrand apoi in IT ca ASIC Verification Engineer.
La munte (la Busteni mai precis) am ajuns prima data in 1982; poate e bizar, dar primele mele amintiri de acolo si de atunci sunt. Ai mei m-au plimbat pe munte de mic, iar asta mi-a lasat pe langa amintiri frumoase si o mare dorinta de a explora muntii in continuare, cand am mai crescut...
Prin 1990 am ajuns prima data la Refugiul Costila si am urcat atunci pe Valea Galbinelelor, pe Valea Coltilor, pe Valea Morarului... Incepand de atunci vaile si branele Bucegilor imi dau o senzatie incredibila de a fi acasa si inseamna pentru mine, subiectiv, cel mai mult din ce imi poate oferi lumea alpina.
Prin 2000 urcasem deja multe vai, creste si brane interesante in Bucegi si ma plimbasem pe traseele turistice din multi alti munti din tara. In 2001 (dupa economii si calcule serioase) mi-am luat prima coarda si, cel mai important, primele espadrile de catarat. De acum puteam merge cap de coarda, dupa gusturi si posibilitati, si in zonele alpine si in cele de escalada.
Imi era deja clar ca pentru mine urcatul pe munte e o bucurie pe care nu o pot trai complet fara sa o impart. De asta, cel mai mult sens avea (si inca are) sa merg si sa ma catar ori cu buni prieteni, ori cu oameni carora le pot oferi ceva (de exemplu pentru ca stiu mai bine locurile sau/si atunci cand nivelul meu in catarare imi permite sa ii duc pe altii unde nu ar putea ajunge singuri). Am amintiri frumoase din zeci de ture facute cu oameni care erau la inceput sau descopereau chiar pentru prima oara catararea sau vaile si branele (Tr. Hans Gora, Creasta Fotoreporterului, Acele Morarului, Creasta Costila-Galbinele, Valea Seaca a Caraimanului, Braul Portitei, Turnul Goliat, Valea Adanca, Creasta Generalului, Valea lui Zangur, Fisura Rasucita, Hornul Coamei si... multe altele).
Dificultatea traseelor nu e pentru mine asa importanta, pentru ca experienta pe care o traiesti pe munte e legata mai mult de maniera in care alegi sa parcurgi un traseu si de conditiile in care alegi sa mergi (stanca uscata, zapada, etc.) decat de traseul in sine sau de ce ce au simtit altii care au fost acolo. De exemplu, Albisoara Gemenelor pudrata cu zapada de decembrie a fost mai grea decat multe trasee de catarare de vara (desi mai apoi in iarna ea poate deveni un culoar de zapada); Hornul din Peretele Costilei sau Canionul Cioranga Mare devin pe ger si zapada moale niste trasee interesante si in nici un caz lipsite de riscuri, chiar daca vara sunt usurele. Mai e si varianta inversa cand, antrenati, intr-o zi frumoasa de vara gasim doar pasaje frumoase si abordabile pe trasee ca Lespezile Lirei, Memorial Jenci Bacsi sau pe Surplombele Livezii cu Mesteceni.
Conteaza cel mai mult pentru mine bucuria de a te afla acolo, de a descoperi, de a colabora cu tine insuti intr-un pasaj dificil, de a gasi o solutie originala, de a imparti o reusita sau un esec, de a nu deranja (pe cat posibil) florile delicate crescute pe singura priza buna, de a admira un apus frumos cand pana la iesirea din traseu mai e totusi cam mult... Si atunci sigur ca inseamna mult mai mult pentru mine sa ma pot bucura de majoritatea pasajelor de catarare de pe Madona Neagra, de pe Pasarea Phoenix, de pe Albastra Directa (pana in bivuacul 3) - sau de pe alte trasee mult mai usoare - decat sa stiu pur si simplu ca "le-am parcurs"...
Personal vad aventura ca fiind fundamenal diferita de pericolul fizic (de a pati fizic ceva grav), iar confuzia dintre ele mi se pare regretabila: aventura e ceea ce simtim, pericolul in schimb e determinat de lucrurile la care ne expunem. Aventura e cea care iti atinge spiritul, asa ca ideal pentru mine e ca o tura sa reprezinte cat mai mult aventura, cu un pericol minimizat pe cat posibil. Evident ca uneori pericolul nu poate fi prea mic, si aici oamenii au dreptul sa decida ce e acceptabil si ce nu pentru ei, pentru ca e dreptul lor sa se catere in felul in care doresc (cata vreme nu fac rau celorlalti!). Nu o sa uit, de exemplu, cat de intens am trait parcurgerea traseului Poseidon acum multi ani, el fiind de fapt considerat un traseu binisor asigurat. Sau cat de frumoasa, si in acelasi timp palpitanta, a fost redescoperirea Crestei Estice a Coltului Galbinele, un traseu uitat desprea care multi cred ca nu ar merita parcurs. Sau cat de interesanta a fost explorarea altor zone mai putin cunoscute, ca hornurile din Valea Caprelor sau canioanele de pe Valea Urzicii, pe care nu te-ai astepta sa gasesti mai multa aventura ca pe vreun traseu spectaculos, ca de pilda Trident du Tacul.
Am facut si mici excursii in care am vazut putin din muntii altora (Cordillera Blanca in Peru, Alpii Francezi si Italieni, Alpii Iulieni in Slovenia, Tatra Inalta in Slovacia, Alpii Sudici din Noua Zeelanda ) si m-am intors mereu cu dor de Bucegi (nu glumesc...) si cu convingerea ca ce avem noi ar trebui apreciat mai mult. Am parcurs cateva trasee frumoase (Forbes Arête pe Aiguille du Chardonnet, traseul Lepiney pe Trident du Tacul, traseul Arête des Papillons pe Aiguille du Peigne, Creasta Sudica a Vf. Dixon in Noua Zeelanda, traseul Hokejka sau creasta Zabi Kon in Tatra Inalta), dar sigur ca am vazut atat de putin din ce au de oferit acesti munti. Insa e atat de clar ca in loc sa privim cu invidie peste gard, la pietrele pe care le poseda altii, ar fi mult mai util sa fim atenti la oamenii de acolo, la respectul si sensibilitatea majoritatii strainilor fata de natura, la toleranta si generozitate (unde e cazul, nu peste tot!) si poate si la ce inseamna performanta alpina si modestie prin alte tari.
Un aspect important pentru cei care merg in munti din dorinta de a se bucura de natura si aventura e ca la noi pericolele obiective sunt minime. Adica daca vrei si reusesti sa respecti regulile - si doar in acest caz! - poti parcurge o mare parte din trasee cu riscuri reduse. In alte parti, cu toate temele facute, esti de prea multe ori in situatia de a alege: ori accepti pericole notabile, ori stai acasa/in cabana. Dupa ce vezi caderi de pietre in Triglav sau chiar si pe urcarea spre refugiul Carrell de pe Creasta Leone a Matterhorn-ului sau dupa ce vezi caderi de seracuri sub Mount Cook intelegi ca mare parte din zonele alpine serioase si celebre nu au chiar atat de mult de oferit celor ce nu cauta riscuri, ci mai degraba natura, putina miscare si putina aventura.
Pana la urma, daca amestecul dintre realitatea interioara a fiecaruia dintre noi si realitatea obiectiva, uneori plina de farmec, uneori dura a muntelui ne poate duce macar putin mai departe in aventura de a (ne) cunoaste si de a intelege, atunci inseamna ca ne putem bucura pur si simplu de munti... in loc sa-i "cucerim".
Destul de des sunt intrebata cand am inceput sa merg pe munte. Sau cand am inceput ma catar. Nu am un raspuns simplu. Muntele si cataratul m-au atras din totdeauna, dar de la atractia initiala pana la relatia de azi a fost un drum lung…
Sunt crescuta in Bucuresti, dar parintii m-au dus de mica la munte si in natura. Imi amintesc de un concediu petrecut la cort pe Valea Doftanei si de altul, tot la cort, langa Plaiul Foii, cand am facut cunostinta cu grohotisurile din Piatra Craiului. Dar vacantele la bunicii din Rimnicu Vilcea au insemnat primele excursii adevarate pe munte. De cele mai multe ori ajungeam in Cozia, la manastirea Stanisoara, sau sus la cabana. Dar ocazional au existat si alte destinatii… Cred ca o sa-mi aduc mereu aminte de noaptea petrecuta la stana din Curmatura Builei, cu sacul de dormit pe un pat de cetina de brad – o experienta fascinanta pentru un copil de 10-12 ani.
Incepand cu anul 2000, initial prin intermediul scolii de ghizi, apoi impreuna cu prieteni, am inceput sa ajung din ce in ce mai des la munte. Majoritatea turelor erau pe poteci marcate, dar am apucat sa vad ce inseamna si cateva trasee nemarcate (dintre cele usurele, bineinteles) cum ar fi: Valea Morarului, Valea Bucsoiului, Valea Seaca dintre Clai in Bucegi sau Canionul Anghelide, Valcelul cu Fereastra, Padina lui Calinet in Piatra Craiului. Tot in aceasta perioada am catarat primele manse de escalada (in bocanci si cu ham imprumutat). Dar, desi mi-as fi dorit inca de pe atunci, trecerea de la mersul pe poteci marcate la parcugerea de trasee alpine s-a lasat asteptata, principala problema fiind lipsa unui grup orientat spre astfel de activitati.
Spre sfarsitul liceului incepuse sa mi se contureze ideea plecarii la studii in strainatate, iar rezultatele la olimpiadele de fizica m-au ajutat sa obtin o bursa la facultatea Vanderbilt din SUA. Asa ca toamna anului 2003 a insemnat mutarea in Nashville, Tennessee, o zona de ses la distana de orice forma de relief notabila. Nemaiavand munti in apropiere, am incercat un pic si alte activitati (caving, canoeing, rafting, scuba-diving), dar nu m-a atras niciuna dintre acestea prea mult. In schimb, incercam sa recuperez lipsa de “munte” in vacantele din Romania. Vara lui 2004 a adus si o noutate mult-asteptata in activitatile montane: atunci am parcurs (ca secund, evident) primele trasee de mai multe lungimi de coarda (Muchia Caprioarei si Muchia Lupului cel Rau din Postavarul). Mi-a placut mult! Dar pentru alte experiente similare a trebuit sa mai astept cativa ani… Inapoi in SUA, panoul de catarat din oras (Climb Nashville) a devenit locul ideal de petrecut timpul liber. Progresele nu s-au lasat mult asteptate si in scurt timp am inceput sa am curaj sa ma catar cap de coarda la panou, dar mai ales la stanca. Un episod notabil a fost vacanta de Paste din 2007 – o saptamana la catarat in Joshua Tree National Park. Atunci am invatat ce sunt si cum se folosesc nucile si friendurile, am vazut ce inseamna catararea pe fisuri de granit si cum se confectioneaza o manusa din leucoplast (pentru cheile de mana din fisuri) si… am catarat primul meu traseu cap de coarda pe asigurari mobile!
Trebuie mentionata si prima jumatate a anului 2006, pe care am petrecut-o pe insula de sud din Noua Zeelanda: un semestru la facultatea din Christchurch printr-un program de study abroad. Alpii Sudici erau la o aruncatura de bat, iar weekendurile au insemnat din nou iesiri regulate in natura – drumetii, escalada, boulder. In Noua Zeelanda am facut si primii pasi spre ture de iarna: aici am pus pentru prima data coltarii in picioare, am invatat sa folosesc pioletul, am mers pentru prima data pe un ghetar, am traversat primul pod de zapada peste o crevasa…
La inceputul verii lui 2007, ca proaspata absolventa de facultate, am petrecut o luna in Mexic. Desi singura, nu puteam rata ocazia sa vad si muntii de acolo… chiar daca asta insemna intai rezolvarea tuturor problemele logistice de documentare, aranjat transport si obtinut permise intr-o tara a carei limba nu o cunosteam si unde aproape nimeni nu vorbeste engleza. Dar mexicanii sunt oameni foarte binevoitori, asa ca partea organizatorica nu a fost deloc o problema. In privinta muntilor, intai am urcat pe La Malinche (4462 m), pentru aclimatizare. Apoi m-am orientat spre Pico de Orizaba (5636 m), cel mai inalt varf din Mexic. Aici am avut parte de primul exercitiu de orientare printre morene pentru a gasi un drum optim pana pe ghetar. Desi nimerisem o zi cu vreme impecabila, totusi am decis sa fac cale intoarsa undeva de pe la jumatatea ghetarului (~5300 m). Fizic ma simteam foarte bine, eram excelent aclimatizata… dar ma cam napadise sentimentul de singuratate – nu mai era picior de om pe tot acel munte. Am avut o tentativa si pe varful Ixtaccihuatl (5230 m) unde, din pacate, nu am avut vreme buna – in noaptea petrecuta (impreuna cu un soricel) la refugiul Los Cien (4585 m) a nins, iar a doua zi nu erau deloc conditii de urcat pe varf.
Iulie 2007 a insemnat pentru mine reintoarcerea in Romania. Pe plan profesional, ca dubla licentiata in fizica si geologie, mi-am cautat ceva timp locul… pe care am decis sa mi-l gasesc (momentan) in domeniul IT, ca programator Java.
Incepand tot cam de atunci, impreuna cu Baza, am facut cate ceva din tot ceea ce visam ca as putea sa fac pe munte: am fost pe varfuri celebre din Alpi (Mont-Blanc, Matterhorn) sau pe trasee de alpinism gen Fisura Albastra. Dar am facut enorm de multe din ceea ce nici macar nu visam, pentru ca nu stiam ca exista: multe vai sau creste superbe, trasee de perete in Romania sau trasee alpine prin munti din afara tarii. Surprinzator (sau poate ca nu?) atingerea multor obiective pe care mi le doream de mult (ex: vf. Mont-Blanc) au fost o deziluzie totala din punct de vedere al satisfactiei. In schimb, alte ture la care nu multi se gandesc vor ramane memorabile: sentimentul de bucurie pe care l-am trait cand am ajuns cu ultima geana de lumina in Strunga Coltilor, dupa explorarea Crestei Estice a Coltului Galbinele va fi greu de egalat.
In continuare, vreau sa incerc sa ma bucur cat mai mult de ceea ce are de oferit muntele, indiferent de care-mi va fi varsta sau care-mi vor fi posibilitatile fizice. Si sunt convinsa ca voi avea aceeasi satisfactie, indiferent ca va fi vorba de catarare si trasee grele sau de plimbari usoare cu familia si admirat florile in poienite, atata timp cat muntele va ramane pentru mine un loc de relaxare si de joaca…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu