O zi de vis în peretele Văii Albe

Data: 21 iulie 2012

Participanti: Dana, Baza

Traseu: Fisura Albastră, varianta Directă (6B, 13 l.c.) - Peretele Văii Albe (Coștila)

Ganduri... pentru cine are rabdare sa citeasca :)

De Fisura Albastra sa fi auzit acum vreo 10-12 ani, cam pe vremea cand am catarat primele manse in bocanci si cu ham imprumutat. Cu timpul, am devenit tot mai fascinata de acest traseu, partial datorita liniei atat de spectaculoase si atat de usor de identificat inca de cand ajungi cu trenul sau cu masina in Busteni, partial datorita istoriei traseului. 

Anii au trecut, eu am plecat din tara, am inceput sa ma catar, am revenit in tara si am ajuns pentru prima data la Costila. Am inceput sa pun intrebari, sa ma documentez, sa imi dau seama de dimensiunea lucrurilor si, evident, sa visez. Multe informatii le aveam si de la Baza, care fusese secund in Albastra Mosului. Alegerea de a merge pe varianta Directa a Fisurii Albastre, si nu pe varianta Mosului, a fost facuta destul de repede acum cativa ani. Criteriul a fost simplu: desi este mai grea, varianta Directa a fost reamenajata si este asigurata mai bine fata de varianta Mosului. De fapt, era mai mult vorba de a alege la ce varianta a traseului sa visez... ca nu poate fi vorba de altceva in momentul in care iti ia de dimineata pana seara sa parcurgi trasee mult mai usoare decat acesta.

Intre timp noi am continuat sa facem ceea ce ne place, fara vreun scop anume pe termen lung: mergem la panou cand si daca avem chef, ne dam pe traseele care ne atrag, si mereu e vorba de placere, nu de antrenament; la stanca, la fel, mergem doar cand avem chef si alegem traseul in functie de preferintele de moment. Dar uite ca, in stilul asta, anii nu au trecut degeaba: experienta acumulata se simte, ne orientam mult mai bine in perete si am inceput sa ne miscam mult mai repede. Anul acesta suntem amandoi intr-o forma fizica buna, iar traseele parcurse in ultima luna ne-au dat multa incredere. Deci, in sfarsit, simtim ca ne putem gandi realist la ceva ce era doar un vis pana acum cateva luni... 

Apare si weekendul cand ne dorim amandoi un traseu lung. Automat, propun sa incercam Fisura Albastra Directa. Si pe Baza il atrage traseul, chiar daca nu e la fel de fascinat ca si mine. Vremea pare ca tine cu noi: nicio sansa de ploaie, caldura mare, chiar cod galben de canicula pe alocuri, dar vant destul de puternic care speram sa compenseze temperatura ridicata. Joi seara - decizia e luata. Entuziasm, dar si multe semne de intrebare: vom reusi sa urcam vineri seara la refugiu la o ora decenta? sa dormim suficient, sa ne odihnim bine? trebuie sa fim matinali, dar vom avea chef de catarat daca ne trezim la 6:30am? o sa ne putem misca suficient de repede? o sa fie hornul de sub tendor uscat? o sa putem lua suficienta apa cu noi, la cat de cald o sa fie? Si daca da, atunci mai ramane o singura intrebare: Vom reusi sa parcurgem traseul simtindu-ne bine si bucurandu-ne de el, nu chinuindu-ne? Asta ar fi minunat...

***

      
Vineri seara. Desi plecam la o ora ok din Bucuresti, avem emotii ca tentativa noastra va esua din start - este o coada de peste 10 km la semaforul de dinainte de Sinaia. Se potrivesc lucrurile la limita acceptabila: incepem sa urcam de la Caminul Alpin din Busteni la 10:15pm, facem o ora si jumatate pana la refugiu unde il gasim doar pe Boni, mancam, ne organizam echipamentul, si ne bagam in sacii de dormit.

Sambata dimineata. Ne trezim dupa sase ore de somn. Suficient. Nu pierdem timpul, dar nici nu ne grabim. Vrem sa ne tihneasca toate. Plecam spre circurile Vaii Albe putin ametiti de la ora matinala, dar totusi in parametrii normali. O turma de capre ne taie calea pe curba de nivel spre Circul 1. Vedem des capre negre, dar de data aceasta mi se par altfel, mai frumoase! Coboram panta de iarba spre circ si incepem sa vedem peretele. E liniste, o liniste placuta care da sentimentul ca va fi o zi deosebita. Azi vom fi singuri in perete. Cumva, ma bucura aceasta intimitate neasteptata. Ajungem la bolovanul de la baza peretelui. Mancam, ne facem tabieturile, stam mai mult decat ar parea normal, dar stim amandoi cat conteaza sa te simti bine cand urmeaza o zi intreaga in perete. 9am si incepem sa cataram. Ce era doar un vis acum se transforma in realitate. Trebuie sa ne miscam repede, dar vreau sa savurez fiecare moment!  

Stim amandoi terenul pana la Marea Traversare de cand am fost in Lespezi acum un an. Asa ca parcurgem optim primele lungimi de coarda.

Prima lungime: mergem o portiune concomitent si regrupam dupa horn, chiar la inceputul terenului de fotbal.

Pe a doua lungime, foarte usoara, aplicam aceeasi strategie ca sa castigam timp - mergem concomitent o portiune, si regrupam la capatul traversarii, chiar La Ruine.

Avem semicorzi de 55m, care ajung la fix ca sa intindem a treia lungime de coarda pana la baza fisurii ascunse.

In a patra lungime, iarasi intinsa la maxim, facem fisura ascunsa si Marea Traversare.

Dupa 50m am gasit o regrupare pe cuie la capatul ultimei brane cu iarba.

A cincea lungime: se continua traversarea spre stanga pana sub aripa din Memorial...

...apoi se traverseaza ascendent dreapta pana in Bivuacul 1.

Urmeasa a sasea lungime - cateva portiuni pe care incepi sa te incordezi un pic, si apoi Hornul de sub Tendor, pe care il gasim uscat, cum ne asteptam de altfel. Evident, pe toate lungimile cu horn va merge Baza cap :)  Restul sunt negociabile. 

Regruparea din horn e destul de incomoda, dar macar ne prinde bine sa stam la umbra si sa ne racorim dupa cateva ore de catarat la soare.

Urmeaza Tendorul, adica lungimea de sub Bivuacul 2, care incepe cu o surplomba, apoi o zona de catarare pe fata sau in bavareza, dupa care vine traversarea pana in Bivuacul 2. Numele lungimii vine de la tendoare – niste dispozitive folosite la premiera care se expandau prin filetare si erau folosite pentru progresia artificiala in fisurile largi. In prezent nu mai exista niciun astfel de dispozitiv aici, iar noi nu prea intelegem unde exact au fost folosite (desi suntem curiosi).  

La surplomba ma ambitionez sa trec fara sa ma trag de cuie. Logica imi spunea ca e lung traseul si ar trebui sa nu fac risipa de energie, ca nu se stie ce va fi mai sus... dar in momentul ala nu imi pasa de logica. Vreau sa savurez traseul, si acum asta inseamna sa incerc pasul de la tendor :) Cativa pasi intr-un spait atat de larg ca aproape mi se pun carcei, apoi o miscare incordata si am trecut! Dar resimt efortul...

Bivuacul 2 este un loc superb de odihna - o grota in perete mult mai mare decat imi imaginam. Aici se afla si un recipient cimentat cu cenusa lui Emilian Cristea, cel care, impreuna cu Aurel Irimia,  a facut premiera Fisurii Albastra (varianta Mosului).

Evident, se impune o pauza mai lunga aici - mancam, bem apa, facem poze. Suntem in grafic cu timpul. Apa mai avem destula, de aici in sus vom fi la umbra, si intre timp a inceput sa bata vantul conform prognozei. Si, cel mai important, suntem amandoi intr-o zi buna de catarat si ne bucuram ca suntem aici. Pe de-o parte as vrea sa stam cat mai mult in Bivuacul 2, sa dureze cat mai mult aceasta zi, aceasta experienta, dar pe de alta parte trebuie sa continuam in sus, ca nu stim cat timp ne va lua restul traseului... abia acum incepe greul. 

A opta lungime duce pana pe Buturuga lui Enache. Din descrieri, auzisem ca e o lungime "scurta si bine asigurata". Paradoxal, e singura lungime pe care am folosit vreun friend pe tot traseul. Grea nu e, dar totusi te incordezi destul in cateva locuri.

A noua lungime ne duce in Bivuacul 3. Dupa o plecare interesanta din regrupare, urmeaza cel mai stramt horn din traseu - auzisem ca aici se intepeneste rucsacul, si pot sa confirm ca asa e. Pe Baza, evident, l-a incantat mult hornul. Eu, in schimb, am dus lupte crancene pentru a inainta: eu ma trageam in sus, si hornul tragea de rucsac in jos... schimb strategia si imi atarn rucsacul de ham, dar hornul gaseste adidasii de pe ham de care sa traga in jos. Eu trag mai tare in sus, hornul trage si mai tare in jos. Pana la urma, solutia a fost ca, dupa ce am dezasigurat toate buclele din horn, sa pendulez un pic spre exterior ca sa pot inainta. :)

Nu ne ajungeau nici corzile, nici asigurarile ca sa facem in aceasta lungime si Fisura cu Lilieci, asa ca am regrupat in pitoanele din gresiile din Bivuacul 3 (care ni s-au parut mai bune decat ne asteptam), si pentru siguranta am asigurat si ancora din urmatoarea lungime.

Pana in acest punct traseul ni s-a parut accesibil la liber si chiar am reusit sa-l cataram astfel in cea mai mare parte. De aici in sus ne-a venit mult mai greu sa incercam pasii... de exemplu, pe ultima lungime nu ne-a venit deloc. :))

A zecea lungime este chiar Fisura cu Lilieci. Aici se afla o pana de lemn care inca rezista - am testat-o amandoi.

Baza isi atarna scarita desfacuta de ham pentru ca noi asa stim ca trebuie sa arate pozele in zona asta. In poza - Baza odihnindu-se pe prize intre doua pitoane :).

A unsprezecea lungime este tavanul, care a mers repede si bine la artificial. Scarita am folosit-o doar la final, pentru trecerea peste buza tavanului.

Aproape in regruparea de deasupra tavanului. Corzile atarna in gol, la metri buni de perete. De aici nu prea mai e cale de intoarcere. Realizam unde suntem si ni se pare incredibil cat de bine ne simtim. Aici e obligatoriu sa te opresti putin, sa faci poze, sa te uiti in jur. In jos se vede tot peretele, bolovanul de la plecare, tot circul 1, poiana La Verdeata... aproape ca te ia ameteala cand te uiti. Dar daca continui cu privirea in jos, pe Valea Alba spre Busteni, dispare sentimentul de ameteala - totul e atat de departe ca nici nu mai realizezi distanta, peisajul pare background.  

Urmeaza a doisprezecea lungime, despre care nu stiam prea multe. Cativa metri in sus, cu pitoane extrem de dese, apoi o traversare spre stanga unde trebuie evitata o mare placa ce suna a gol, dupa care catararea devine mai usoara si se continua in sus, usor spre stanga, pana in Bivuacul 4.

Bivuacul 4 iarasi este un loc incredibil, o platforma maricica de iarba chiar langa o mare lespede desprinsa de perete. Aici iarasi petrecem mai mult timp, pe de-o parte pentru ca ne place mult locul, pe de alta parte chiar trebuie sa ne oprim sa mancam si sa bem. Si oricum, in creasta bate destul de tare vantul si nu vom putea sta.

Totul a mers excelent pana aici, si ne vine sa incepem sa ne bucuram... Dar mai avem o lungime de coarda pe care trebuie sa o luam in serios, ca nu-i banala. 

Plecarea pe a treisprezecea lungime de coarda, ultima, incepe spre dreapta chiar pe lespedea desprinsa din perete. Linia de cuie drept in sus din regrupare este din alt traseu.

Ultima lungime e destul de intortocheata: intai in sus, apoi traverseu dreapta, apoi descendent, apoi iar traverseu dreapta, apoi iarasi drept in sus. Aici este si cea mai interesanta zona din traseu: cerdacul prin care nu ai de ales, trebuie sa te tarasti pe burta vreo 5m fara nicio asigurare... dar oricum, odata ce te-ai pus cum trebuie pe burta, nici ca simti nevoia de cuie.

Pe aceasta lungime avem parte si de primele emotii din traseu: doua pitoane consecutive de care simtim nevoia sa ne tragem misca destul de bine... dar avem grija sa le solicitam doar pe directia buna, avem si putin noroc, si pitoanele tin de data aceasta. Daca oricare din cele doua pitoane cedeaza, iesirea din traseu devine o mare problema - am vazut pe topo ca gradul acestei lungimi e pe la 7+ si e posibil sa fie exact aici.   

Aproape sus...

Si gata. Strangem corzile, coboram la refugiu, apoi in Busteni...

Visul tocmai a devenit realitate in cel mai potrivit mod posibil. Ne-am simtit bine, am fost in forma, am terminat traseul pe lumina si neasteptat de odihniti, vremea a fost perfecta, apa ne-a ajuns numai bine, traseul a fost uscat. Practic, tot ce putea sa mearga rau... a mers bine!

Ramanem cu amintirea unei zi superbe, iar de acum, cand voi parcurge in gand acest traseu, voi avea clare in minte imaginile tuturor locurilor de care doar auzisem: hornul de sub tendor, tendorul, bivuacul 2, buturuga lui Enache, hornul de sub bivuacul 3, bivuacul 3, fisura cu lilieci, tavanul, bivuacul 4, cerdacul din ultima lungime.

Si este cert ca vom reveni in zona. Cand eram in bivuacul 2 ne cam facea cu ochiul varianta Mosului. :)