Tentativă pe Aiguille Verte, traseul Arête du Moine

Data: 16-18 august 2011
Participanti: Dana si Baza
Traseu: Aiguille Verte - Arête du Moine (AD+, 3c, 700m)

Ne gandim de aproape doi ani la Aiguille Verte. Intai l-am remarcat in poze, apoi l-am vazut in realitate si ne-am convins ca merita incercat. Nu exista trasee usoare pana pe varf. Poate cele mai usoare (ca grad) ar fi Arête du Moine (o creasta fara mari dificultati tehnice, dar foarte luna) si culoarul Whymper.

Noi ajungem in Chamonix cu gandul la un alt traseu, si anume Arête des Grands Montets (cu coborare pe Arête du Moine). Acest traseu ar fi putin mai dicil (D, 4c, 900m), ar cere un nivel de angajament destul de mare, dar se spune ca este foarte frumos! Din pacate nu avem ocazia sa ne convingem de lucrul acesta, creasta Grands Montets fiind impracticabila din cauza zapezii. Culoarul Whymper, evident, este "out-of-condition" in perioada aceasta a anului, asa ca hotaram sa incercam sa urcam pe unde vroiam sa coboram. Si sa coboram tot pe acolo :)

Plecarea pe Arête du Moine este de la refugiul Couvercle. Prima zi urcam la refugiu.

Coborand scarile spre Mer de Glace:


Urcam pe ghetar, care de la an la an este vizibil mai mic / mult mai acoperit de pietre.


Ajungem si la cea mai extrema parte a zilei: urcarea scarilor spre Couvercle.


Contrar obiceiurilor noastre, ajungem pe lumina la destinatie :). Grandes Jorasses la apus, privit de pe terasa cabanei.


Dimineata, plecam in jurul orei 6. Poate cam tarziu... Intram in traseu putin inainte de ora 9. Conform descrierii, prima parte reprezinta un slalom printr-un perete usor (dar friabil, murdar, si cam urat) pentru a atinge creasta propriu-zisa. Noi am urmat linia rosie din poza. Teoretic, traseul era aproximativ pe linia verde.


Mai jos - primele lungimi pe stanca. E usor si mergem destul de mult concomitent.


Ajungem la intrarea pe un culoar de zapada pe care se vad urme clare. Conform descrierii, traseul nu e pe acolo... dar conditiile sunt bune (zapada inca tare la ora asta) si pare cea mai simpla varianta. In partea de sus a culoarului ajunsese soarele de ceva timp si nu a mai fost atat de placut de urcat - zapada era moale si nu oferea prea multa incredere.


Urmeaza o lungime de traversare pe zapada destul de moale, apoi o portiune de urcat printr-o zona de stanca murdara si foarte friabila, iar o portiune de mixt cu emotii din cauza zapezii... In sus continua, serpuind, un culoar cu zapada pe care se vad urme. Dar la cat de topita zapada, e mult prea periculos sa incercam sa urcam pe acolo. O momaie in partea dreapta ne da sperante ca se poate iesi in sfarsit in creasta. Intr-adevar traversam si ajungem in creasta, doar ca sa vedem continuarea pe alte pante de zapada pe cealalta parte a crestei.

Baza se abate de la traseu si incearca sa gaseasca o cale mai rapida, pe stanca (in poza de mai jos). Dar ne dam repede seama ca nu prea avem unde ajunge pe acolo, si continuarea traseului presupune traversarea portiunii de zapada din poza, deja ultra-topita la ora asta.


Facem o pauza de masa si hotaram sa ne retragem. Peisajul e superb, noi ne simtim bine doar aflandu-ne acolo si nu vrem sa stricam asta chinuindu-ne absurd :). Realitatea e ca traseul ne-a dezamagit si nu suntem deloc motivati sa continuam in sus prin zone urate si/sau periculoase, doar ca sa ne vedem pe varf! Plus ca suntem constienti ca tot pe aici o sa ne retragem... si nu va fi prea placut.


Coborarea portiunii de traverseu a fost destul de palpitanta in conditiile de fata - era foarte cald si zapada era la soare de cateva ore bune!


Si coborarea culoarului pe care am urcat ne ia mult timp! De dimineata am zburdat la deal, acum insa nu se poate pune problema de descatarat. Trebuie sa rapelam.



Mont-Blanc-ul in departare, ascuns de cativa norisori.


Si tot ce se vede in jur :)


Ca de obicei pe traseele astea usoare si haotice, retragerea ia mai mult decat urcatul. Ajungem inapoi pe ghetar exact cand s-a facut intuneric de-a binelea. Bonus, avem si placerea de a rapela peste rimaya :)


Drumul inapoi spre cabana il facem alene, la lumina lunii, urmarind frontalele celor care inca se mai aflau in trasee.

Urmatoarea zi coboram in Chamonix, ceea ce evident presupune si coboratul scarilor! Raman la parerea ca asta a fost "pasul" turei, mai emotionant decat orice am facut pe Arete du Moine. :)


Baza in schimb e relaxat si face poze :)