Bucegi. Traseul Memorial Emilian Cristea (7A) din Peretele Văii Albe

Traseu: Memorial Emilian Cristea, Peretele Vaii Albe, Bucegi (7A, 15lc, VII A1)
Premiera:  Florin Ularu, Nicolae Cojan, Ladislau Hatházi in 1986
Reamenajare: Traseul este reamenajat de Florin Ularu. Toate regruparile (in afara de prima care este pe cuie) au cel putin 2 spit-uri Fixe si o veriga rapida. In locuri cheie, sunt montate spit-uri noi si pe parcursul lungimilor.

***

Echipa: Dana, Silvia
Data: 30 iulie 2017

Acesta e ultimul meu weekend inainte de o vacanta mai lunga (care nu va include cataratul). Deci foarte posibil ca exact acum sa fie nivelul maxim de antrenament pe care il voi atinge sezonul acesta. Silvia ia aceasta informatie ca pe un mesaj clar ca trebuie sa cataram ceva.

In ultima luna am ajuns de 3 ori la Costila cu Silvia, de fiecare data cu gandul la cate un traseu serios din Peretele Vaii Albe. Dar nu ne-au iesit planurile: primele doua dati peretele a fost ud, iar cealalta data Silvia isi incerca un proiect ambitios de-al ei si ma avertizase ca nu se stie ce iese. Totusi am apucat sa ne cataram ceva in iesirile astea: Fisura Rasucita, Hardy (3lc), Suzana, Innominata, prima lungime din Fluturele de Piatra, primele doua lungimi din Sarutul Pamantului si Lespezi.

Acuma nu e ca si cand ma consider neaparat prea antrenata. Tot anul am avut timp sa merg la panou maxim o data pe saptamana, iar iesirile la stanca nu au fost deloc numeroase. Pe partea cu plus insa consider ca am avut un pic de rulaj pe conglomerat, am avut ocazia sa experimentez un pic cum ma simt cu diversi rucsacei si/sau cu bagaj carat pe ham astfel incat sa pot sa optimizez maxim ce si cum vom cara cu noi in traseu si, deloc de neglijat, am reusit sa dau jos peste 5kg in ultimele 3 luni.

Deci cand Silvia propune Memorialul, accept - consider ca, daca gestionez totul optim, ma descurc sa merg secund. Si stiu ca ea nu va avea probleme sa mearga cap de coarda tot traseul. In plus, imi propun sa catar la liber lungimile de liber (primele 7) - mi se pare un obiectiv de bun simt daca vreau sa nu imi bat joc de traseu.

Ne dam intalnire sambata seara la refugiu. Silvia era deja acolo din seara precedenta (catarase Innominata), asa ca eu am urcat singura. Stabilim cateva detalii logistice si ne punem la somn. A doua zi plecam fix la 6 am de la refugiu. La 8 am suntem in Circul I la bolovan, gata sa intram in traseu.

Asa arata peretele in ziua asta (poza facuta de pe Creasta Picaturii de Baza, care ne-a fotografiat destul de mult in a doua jumatate a traseului).



De la refugiu am plecat cu 5L de apa (doua sticle de 2L, plus alte doua de 0.5L prevazute cu cordelina si carabiniera mica pentru a fi puse pe ham). Exact asa cum estimam, la baza traseului mai aveam fix 3L de apa. Mancarea pentru amandoua este o punga cu mix de nuci pecan, nuci macadamia si caju, cateva ciocolatele mici fara zahar, si cateva felii de mozzarella - suficienta energie pentru cine mananca keto. Avem un singur ghiozdanel mic, in care intra fix 2 sticle de 2L de apa - la plecarea in traseu acesta contine 2L de apa, gecile de ploaie/vant, mancarea, cateva bucatele de cordelina, frontala si schita/descrierea. Pe ham aveam fiecare adidasii si cate o sticla de 0.5L.

Ca echipament am avut 15 bucle (a fost ok, dar pe ici, pe colo in lungimile de artificial Silvia a mai recuperat din ele ca sa ii ajunga) si o singura scarita (Silvia nu si-a adus-o pentru ca stie de la Titus ca traseul merge la A0; acum nu as zice ca e chiar A0, dar pe de alta parte nici scarita nu am folosit-o la nimic). Nu am avut niciun fel de asigurari mobile (Silvia nu s-a plans de lipsa lor, dar asta depinde de fiecare in parte - sunt diverse locuri unde sunt distante mai maricele, poate cel mai notabil in LC 14 unde e destul de mult liber pe la mijlocul lungimii, iar inainte de regrupare e un pas impus pentru ca lipseste un piton)

Am avut la noi schita lui Titus cu Ultimatum, o schita foarte buna care are topo si pentru traseele adiacente, inclusiv Memorialul. Ca descriere, am folosit-o pe cea scrisa de Catalin Cretu, singura descriere disponibila pe internet, despre care pot sa spun un singur lucru: a fost absolut perfecta!

L1 – De la bolovan se pleaca drept in sus, apoi se face stinga pe o fisura cu iarba. Inceputul e identic cu plecarea in Sperante, dar la un moment dat, dupa vreo 20 de metri, cind ajungem in dreptul unor fisuri orizontale, facem dreapta. Se vad pitoanele, nu e problema. Se traverseaza o fata cu alveole si se urca spre un prag mare, unde se regrupeaza la 4 pitoane (singura regrupare nereamenajata). In dreapta, pe brina, e un expansor din Carutul cu rotile. Lungimea are cam 40 de metri si la liber e pe la gradul 6.

Inceputul fiind comun cu traseul Sperantelor, traseele au aceeasi problema pe prima lungime: prima asigurare e destul de sus. Dar daca se merge cu atentie, nu-i problema. Nu e nimic complicat pana acolo.

Mai jos, Silvia aproape in regruparea #1.

L2 – Din regrupare plecam drept in sus, cu o fisura un pic friabila la miini. La 4 metri mai sus apare primul piton, un P. De aici trebuie sa ne orientam spre dreapta, desi in stinga se vede o linie de pitoane ce vine din Sperante. Mergem spre dreapta, urcam un pic si traversam pe un prag, apoi urmam pitoanele pina ajungem sub a doua regrupare din Sperante, aflata pe un prag, sus, sub un tavanel. Continuam spre dreapta, urcind citeva fete si fisuri si regrupam pe un prag comod.

Fisura "un pic friabila la maini" se vede in poza de mai jos. Intr-adevar, de la primul piton se vede o linie in stanga si nimic in dreapta. Dar trebuie pornit cu incredere spre dreapta si apare in scurt timp primul piton, putin ascuns. Se ajunge la un moment dat la doua pitoane (o fosta regrupare poate?), dar trebuie continuat inca cativa metri ascendent dreapta pana la regruparea pe spit-uri. In afara de prima regrupare, absolut toate celelalte regrupari sunt pe spit-uri si au cate o veriga rapida.

L3 – Traversam dreapta, spre iarba, apoi tinem fata de la limita ierbii, urcam in sus pe praguri friabile si revenim spre stinga, cumva pe directia regruparii de dedesubt. Lungime e scurta si usoara.

In poza este finalul lungimii #3. Lungimea este intr-adevar usoara si pragurile sunt intr-adevar friabile. Dar este un piton batut fix unde e mai mare nevoie de el - la o ridicare pe un prag de iarba cu prize sfaramicioase la maini.

L4 – In sus, pe o fisura care are spre final un piton IUS ce se misca un pic, apoi spre stinga, pe alta fisura, in traversare destul de dificila. De aici tot in sus pe praguri cu iarba, pina pe o brina larga, unde ne oprim la doua exapansoare Fixe. In stinga, la citiva metri, se vede regruparea din Ultimatum.

Dupa cum se ghiceste, este o lungime cu catarare placuta. "Traversarea destul de dificila" este catarabila - un pas care merge liber cu putina atentie. Noi am urcat apoi in sus pe pragurile de iarba cum a parut mai ok linia si am ajuns pe brana fix in regruparea din Ultimatum unde ne-am oprit.

L5 – Plecam spre un diedru cu iarba, spre un tavan evident. Ajungem la tavan si traversam pe sub el, fara asigurari, cu un prag de gresie la miini si cu prize nu foarte clare la picioare. Nu e greu, dar e expus. Regruparea e la capatul tavanului.

Poza este facuta din regruparea din Ultimatum. Regruparea din Memorial este mai in dreapta pe brana, sub zona cu iarba. Ambele regrupari sunt extrem de comode. O alta lungime faina, notabil fiind traverseul spre regrupare unde e nevoie de un pic de atentie. Silvia a luat-o chiar pe sub tavan, la un moment dat descatarand un pic ca sa asigure un cui. Eu, ca secund, am traversat putin mai pe jos, pe fata, ca sa nu urc deasupra cuiului asigurat.

L6 – In sus, spre un expansor vizibil, dupa tavan, apoi spre stinga, evitind fisura larga de deasupra pe un prag de iarba, pina prindem o fisura buna de bavareza. Urcam spre Amvon pe praguri si fisuri, apoi traversam dreapta, spre Aripa. Ne oprim la o regrupare cu 3 expansoare sau putem continua si regrupa chiar sub Aripa, dupa citiva metri comuni cu Fisura Albastra, in dreptul Bivuacului 1. Daca regrupam la baza aripii, trebuie sa tinem cont ca regruparea e formata din 4 pitoane vechi si ca stam chiar sub plecarea in aripa.

Lungimea 6 are o plecare cu catarare faina pe fata compacta de conglomerat spre coltul tavanului pentru ca apoi sa se traverseze un pic stanga fentand orice fel de tavan / surplomba / fisura.

In poza se vede finalul lungimii: un traverseu interesant pana in regruparea suspendata.

L7 – una dintre cele mai faine – Aripa. Se pleaca un pic incomod, pe spate, dar cu prize foarte bune. La citiva metri de la plecare este un piton vechi dublat de un expansor – singura asigurare pe aceasta fisura larga. Urcam aripa in bavareza (din loc in loc pe fata din dreapta apar citeva alveole bune). Pasajul nu e foarte dificil, are gradul 6, dar faptul ca nu e asigurat il face foarte interesant pentru capul de coarda. In partea de sus a Aripii e un prag bun, iar un pic mai sus ajungem la o regrupare comoda.

Urmeaza celebra lungime cu Aripa. Primii metri, pana la coltul Aripii, sunt comuni cu Fisura Albastra. Apoi urmeaza celebra bavareza pana in regrupare. O lungime foarte faina pentru secund. Desi nu e grea, trebuie sa te tina nervii sa urci cap de coarda pe aici - pe toata bavareza exista o singura asigurare fixa, un spit, plasat aproximativ dupa prima treime a Aripii.

In poza, eu (in negru) sunt in regruparea #6 si Silvia (in rosu) e in coltul Aripii.

Imi amintesc ca pe la jumatatea bavarezei incepusem sa resimt un pic oboseala in brate si tare mi-ar fi placut sa ma odihnesc un pic. Dar apoi m-am gandit ca daca as fi cap, nu as putea sa ma odihnesc fix aici, hai sa trag un pic de mine macar sa ajung la urmatoarea asigurare si vad eu acolo daca mai am nevoie de odihna. Si ghici ce? Urmatoarea asigurare nu a mai venit... asa ca am ajuns in regrupare, legand si aceasta lungime. Deci cu obiectivul "lungimile de liber la liber" indeplinit!

L8 – De aici incepe partea de artificial, partea fizica a Memorialului. Pitoanele se vad clar, din cind in cind mai apare cite un expansor. Pornim in sus, pe un prag, apoi urcam o fisura des pitonata. La un moment dat, traversam spre stinga, urcam iarasi in sus la liber, o fata cu alveole, pina in dreptul a doua pitoane (unul batut de sus in jos, altul cu o cordelina veche, foarte subtire), de unde iarasi traversam, liber, spre stinga, cu prag bun la mina. Regrupam la expansoare, pe un prag. Eu am folosit in tot traseul o singura scarita cu fifi ca sa o pot recupera usor. Sint pasaje care nu stiu cum se pot trece fara scarite.

Cu lungimea a 8-a incepe artificialul. Eu am resimtit-o pe aceasta ca pe una din cele mai solicitante din tot traseul (poate doar lungimea a 12-a sa o depaseasca). Nu stiu cat din impresia asta este realitate obiectiva, cat este tranzitia de la catarat liber la tras de bucle si cat este traverseul cu pasi de liber impusi de la capatul lungimii.

Mai jos: Silvia catarand lungimea #8, eu in regruparea #7 si regruparile R6 - R10.

L9 – in sus, cu 3 expansoare noi foarte apropiate, care dubleaza altele vechi. Urmeaza o urcare spre o fata compacta (imi amintesc aici un piton firav). Initial am urcat fata pina spre capatul ei, vazind regruparea, dar iesirea era foarte friabila si, cu greu, am descatarat la pitonul de sub mine, citiva metri. Apoi am urcat in sus 2 metri (alveole la miini) si am traversat in dreapta, spre o muchie, dupa care era ascuns un piton. Regrupare comoda pe un bolovan mare, sub o fisura larga.

Suntem amandoua in regruparea #8. De aici incepe sa se simta expunerea. Si tot cam aici incepem sa fim in umbra - Silvia isi pune geaca pe ea, eu inca ma simt bine fara ea. Ne pregatim de urmatoarea lungimea, cea pe care trecem peste una din corzile ramase de demult in perete. Inceputul este 100% artificial, dar dupa primle 3 spit-uri se poate merge la liber.

Noi in aceeasi regrupare #8. Si peretele in sus...

Plecare pe lungimea #9, vazuta din regrupare.

L10 – urca spre fisura larga pe care in partea de sus dupa vreo 10-12 metri o paraseste spre stinga, pe un prag, apoi pe fete cu iarba ajunge intr-o regrupare comoda, pe o prispa mare de gresie. Lungime scurta.

Inca o lungime catarabila in mare parte: singura parte strict de artificial e ce se vede in poza.

L11 – lungimea cu “gaurile”, una dintre cele mai faine si inedite ale traseului. Plecam in sus, pe praguri de gresie, apoi ne spre orientam dreapta, cu pitoane si expansoare vizibile. La un moment dat, de la un piton batut si indoit intr-un prag de gresie trebuie sa urcam spre o gaura de sus, din care asiguram o clepsidra prin care este trecuta o bucata veche de coarda. De aici urcam pina la o grota in gresie, folosita pentru bivuacuri de cei care au urcat traseul iarna. Aici e un piton batut in gresie, dar, ca sa nu frece coarda, am preferat sa nu-l asigur. Se iese din grota in exterior si se ajunge la un expansor nou. Urmeaza o traversare dreapta, unde este pasul de liber impus al traseului. Fiind traverseu si fiind neasigurat, se spune ca gradul de catarare e 7, dar cred ca de fapt e un 6+. La capatul traverseului (prize de gresie la miini si alveole la picioare) e o mica grota cu un expansor vechi. De aici urcam o fata asigurata des cu expansoare noi, apoi traversam stinga pe pitoane slabe pe un prag generos, pina in regrupare. Faina lungime!

Cam asa arata zona cu "gaurile", o zona inedita a peretelui. Silvia s-a descurcat excelent pe traverseul spre gaura din dreapta care reprezinta pasul de liber impus al traseului.

In prima parte a lungimii, cel mai natural este sa acrosezi cu piciorul stang ca sa te ridici intr-una din gauri - o miscare pe care nu pot sa o fac in momentul de fata din cauza unei accidentari recente la genunchiul stang. Cumva acest incident a stricat farmecul lungimii pentru mine: m-am concentrat mai putin pe catarat si mai mult pe a parcurge lungimea fara sa fac miscari care sa solicite genunchiul.

Ah, si sosirea in regruparea este, evident, un traverseu. Doar ca este unul usor de data asta.

L12 – pleaca intial in sus, apoi traverseaza lung dreapta, fara asigurari, cu prize bune la picioare si cu un prag mare de gresie friabila la miini. Ajungem sub o fisura surplombata pe care noi am urcat-o artificial. Regruparea e comoda, pe un prag mare de gresie.

Eu as descrie lungimea asta ca fiind jumate de psihic, jumate de forta. Prima parte este un traverseu lung neasigurat, unde trebuie atentie si pentru capul de coarda, si pentru secund. A doua parte este fisura surplombanta unde solutia este una singura: artificial. Scarita noi nu am folosit-o, dar in vreo 2-3 locuri pe traseu ne-am pus cate o bucla cu anou dynema in spit si am calcat in ea - cel putin unul din acele locuri a fost pe lungimea asta.

Mai jos suntem amandoua in regruparea #12. Cred ca aici se simte la maxim expunerea traseului - incepand cu lungimea a 8-a, peretele oarecum surplombeaza si fiecare lungime te scoate din ce in ce mai in exterior. Daca arunci corzile in jos, atarna in aer. Regruparile sunt prevazute cu veriga rapida pentru retragere, dar cred ca ar fi cel putin interesanta o retragere din punctul asta. Ca sa nu mai zic ca, in unele regrupari din partea de artificial, verigile rapide sunt destul de ruginite. Oricum, asta cu retragerea este strict un exercitiu de-al meu de imaginatie. Ca nu avem motive sa ne gandim la asa ceva. 

Mai sunt 3 lungimi pana sus. De fapt doar 2 lungimi si jumatate, ca ultima e scurta si usoara.

L13 – e una dintre cele usoare si sigure, fiind des asigurata la remenajare (nu am inteles de ce atita risipa de expansoare). Se poate incerca liber sau iese usor la A0. Regrupare buna, pe o brina mare cu iarba.

Linia e clara, si intr-adevar sunt multe spit-uri noi. Despre partea cu liber trebuie sa povesteasca Silvia - cat am vazut-o eu din regrupare, a incercat si i-a iesit destul (cu mici pauze de odihna). Eu pot sa confirm ca merge usor la A0. :)

L14 – plecam spre dreapta brinei, urcam o fisura si traversam stinga, apoi iesim liber pe iarba din Bivuacul 4, pe un bolovan mare. In dreapta, aproape, se vede ultima regrupare din Fisura Albastra directa. Urcam la liber bolovanul si traversam scurt stinga, spre o fisura unde se vad pitoane. De aici tot in sus, cu pitoane apropiate. Traversam stinga pina la un expansor si... apare o miscare foarte intinsa pina la urmatorul piton, aflat citiva metri in stinga, un pic mai jos, pe un prag. Am incercat in citeva feluri sa trec liber, dar prizele de mina se tot rupeau. Am prins pitonul cu balans serios si am mai urcat citiva metri pina in regrupare. E o miscare nu neaparat grea, dar pina am ghicit solutia a trecut ceva timp. Cind a venit secund, Vali a tractionat gresit ultimul piton al lungimi si l-a scos. Nu am avut ciocan sa-l batem la loc, asa ca a mai aparut o miscare impusa chiar sub regrupare, dar se poate trece liber sau se poate pune o nuca.

Dupa peretelul de deasupra regruparii urmeaza o zona mai usoara, dar neasigurata pana la baza fisurii de sus. Spre sfarsitul acelei fisuri, incep din nou sa o vad pe Silvia - la fix sa putem sa ne coordonam ca sa o ajut cu traverseul spre stanga. Cumva ea a catarat in traverseu spre stanga in timp ce eu tineam coarda tensionata si ii dadeam liber cate un pic ca sa inainteze. Pentru acelasi traverseu, eu am lasat o bucata de cordelina in cel mai de sus piton din dreapta, cu care m-am ajutat ca sa nu pendulez.

Odata facut traverseul spre stanga, mai sunt de urcat vreo 3m pana in regrupare... la liber. Probabil de acolo a fost scos pitonul. Nu e greu (maxim VI+ as zice, poate chiar mai lejer), iar la nevoie se pot pune si mobile.

L15 – in sus, pe praguri usoare, pina pe o brina mare. Aici se vede un piton intr-o fisura tot in sus, dar e mai usor sa se iasa pe brina spre dreapta, apoi pe o fata cazuta usoara, asigurata cu un expansor nou.

Un alt lucru pe care mi l-am propus a fost sa am macar o poza de pe fiecare lungime. Dar la final am uitat, asa ca a 15-a lungime nu e documentata. Dar trebuie sa ma credeti pe cuvant ca e scurta si usoara :)

Suntem in Creasta Vaii Albe la 20:30 unde fac la repezeala o poza miscata (cam asta am reusit sa scot din ea).

Apoi stangem echipamentul si o luam in jos repejor. Facem o scurta pauza La Panda unde mancam ceva, apoi suntem nevoite sa aprindem frontalele. Inca o scurta pauza la refugiu sa ne strangem lucrurile, apoi spre Busteni. Suntem la Caminul Alpin inainte de 12 noaptea. Pentru mine urmeaza un dus rapid si somnic in Busteni, apoi trenul de 8:10am spre Bucuresti, unde ajung la serviciu la fix pentru sedinta de dimineata!

Idei, impresii, concluzii la final:

Traseul a fost si nu a fost ce ma asteptam sa fie. Intr-adevar e un traseu tare si solicitant. Dar nu este atat de mult artificial pe cat ma asteptam. Prima jumatate este integral de liber, iar in a doua jumatate majoritatea lungimilor au cate o secvente de 3-4 asigurari de artificial, in rest sunt relativ catarabile sau merg lejer la A0 (exceptie fac lungimile #8 si #12 care mi s-au parut dure, si #14 care e mai putin dura). Nu pot sa zic ca e un traseu pe care sa vreau sa-l repet prea curand, dar asta cred ca e strict o problema de gusturi. Nu e in niciun caz un traseu urat, merita parcurs atat pentru catarat cat si pentru expunerea pe care o are. Tot respectul pentru pentru cei care au deschis acest traseu, mai ales in anii si cu echipamentul pe care il aveau atunci!

Logistica a fost esentiala. Cred ca in sfarsit am gasit solutia perfecta (am povestit la inceput ce si cum a carat fiecare). Ca idee, cu o saptamana inainte, dupa Lespezi, am facut febra musculara la spate de la (alt) rucsac in conditiile in care am carat mai putin decat pe Memorial. Dupa Memorial nu am facut febra musculara de la rucsac! Distribuirea bagajului partial intr-un rucsacel compact, care sa stea aproape de corp, partial pe ham a functionat foarte bine.

Expunerea exista si este mare! Trebuie sa fii pregatit pentru ea, ca sa nu faci risipa de energie din cauza emotiilor. Pe cele cateva trasee pe care le-am catarat in Peretele Vaii Albe nu pot sa zic ca am simtit expunere, in schimb traseul care chiar m-a pregatit pentru aceasta experienta a fost Fisura Artei din Cheile Bicazului.

Coechipierul, dupa cum bine stie toata lumea, este foarte important la catarat. M-am mai catarat cu Silvia, stiam ca ne intelegem, ca facem echipa buna. Stiam ca e in forma si nu aveam nicio indoiala ca poate sa catere cap de coarda integral traseul. Iar acum, la final, nu pot sa zic decat: Jos palaria! pentru modul in care a facut-o.

***

In cele din urma, am mai catarat inca o data traseul virtual desenand linia pe perete. Cred ca se poate si mai bine (m-am ratacit de cateva ori in procesul asta) :). Dar pe pricipiul "mai bine ceva decat nimic", pun aici ce mi-a iesit (poza e la rezolutie mare).