JAFD

Just Another Fucking Day (14lc, A0 VII+, ), Costila, Bucegi
Dana & Silvia, 17 aprilie 2016

Pentru mine cataratul e mult mai mult decat un sport. Imi place partea fizica, sportiva, dar nu e asta totul. Imi place si ideea de echipa care trebuie sa functioneze ca un intreg pentru ca lucrurile sa mearga bine. Imi place si exercitiul de a avea incredere ca celalalt isi face partea lui bine, fara sa-l poti verifica, fara sa detii tu si doar tu controlul absolut. Imi place ca, daca lucrurile nu merg perfect, oamenii nu mai au cum sa-si ascunda adevarata natura si ai ocazia sa aflii cu adevarat cine esti tu si cine este celalalt. Imi place si o anumita doza de angajament (a nu se intelege risc!) - ideea ca daca te-ai bagat in ceva, trebuie sa iesi singur de acolo, nu poti sa inchizi ochii si sa te trezesti de dimineata in patul de acasa. Ar fi multe de spus pe tema asta... dar pe scurt, d-asta imi plac traseele lungi, sus pe munte.

Apoi vine alegerea traseului. Sunt multe trasee usoare si medii foarte frecventate - alea sunt o alegere simpla si sunt mereu pe lista. Dar sunt cateva trasee, nu multe, pentru care dezvolt o anumita fascintatie. Poate sa fie pentru ca imi place o poveste legata de traseu sau pentru ca imi place linia sau pentru ca imi place provocarea pe care o simt. Motivele variaza si sunt ceva subiectiv. Acestea sunt trasee pentru care pot sa astept ani de zile pana sa le incerc, dar fascintatia si dorinta de a le incerca nu scade deloc, ba dimpotriva.

Incet-incet, JAFD si-a facut loc pe aceasta lista a mea. De ce? Provocarea este evidenta: cel mai lung traseu din Romania, deloc usor. Totusi abordabil si ca grad impus, si pentru ca intuiesc ca este un stil de catarare care imi place si mi se potriveste. Dar poate cel mai important, pentru ca e un traseu modern. E traseul generatiei noastre. Si vreau sa vad cum ma simt si cum mi se potriveste un astfel de traseu - cu regrupari bune, cu asigurari pe spituri, dar cu pasi impusi taricei si cu mult teren usurel neasigurat. Un stil modern in care trebuie sa combini intr-un mod inedit lipsa fricii de cadere din escalada cu precautia din traseele clasice.

Mai e si problema coechipierului. Si nu e ca si cand sunt atatea optiuni pentru asa un traseu. Ideea de a il incerca cu Silvia a incoltit dupa ce am fost impreuna in Suzana. Un aspect important pentru traseele grele e sa reusesti sa scoti ce-i mai bun din tine. Am vazut-o pe Silvia cum se da pe pasi mai taricei pe conglomerat. Si am vazut cum ma dau eu pe aceeasi pasi atunci cand cataram impreuna. Stilul, concentrarea, determinarea ei aveau efecte pozitive asupra mea. Era promitator. Dar era prea devreme pentru mine anul acela (inca alaptam), asa ca nu am zis nimic. La scurt timp ea a incercat traseul, dar vremea nu a cooperat atunci. Schimbam cateva emailuri dupa aceea, eu sugerand ca mi-ar fi placut sa incercam impreuna, ea zicand ca nu e timpul pierdut si fiind incantata de ideea de echipa feminina. Anul urmator nu ne-am sincronizat deloc. Anul asta il incep bine si zic sa punem tara la cale din timp. Am invatat eu ca nu-mi citeste nimeni gandurile, si ca daca vreau ceva trebuie sa zic cu voce tare :) Ii amintesc Silviei de ideea asta veche de 2 ani de zile, si ii surade atat de mult incat zice sa incercam cu prima ocazie. Sa vedem cand va fi asta...

Nu trece o saptamana si Silvia imi atrage atentia ca urmeaza o zi de weekend cu vreme perfecta. Sunt luata prin surprindere. Ma gandeam ca poate spre sfarsitul lunii mai sa avem ocazia cel mai devreme... acum e doar jumatatea lunii aprilie, nici nu a inceput inca sezonul de mers la Costila. Totusi stiu ca e ok de ajuns in adidasi la baza traseului si banuiesc ca e ok si de coborat pe Creasta Vaii Albe / Brana Aeriana. Estimez niste petice de zapada ocolibile. Analizez cateva ore prognoza meteo. Vremea e stabila. Temperatura e ridicata ziua. Dimineata si seara totusi nu-mi dau seama cat de frig va fi. Pare ca in a doua jumatate a zilei va fi ceva vant. Ziua incepe sa fie suficient de lunga. In cele din urma accept realitatea - prognoza chiar e ideala. Evaluez urmatoarele dileme. As mai avea nevoie de inca o luna pentru a atinge forma fizica ideala. Nu mi-ar strica sa reusesc sa dau jos kilogramele in plus de peste iarna. Nu tin deloc sa ma dau cap, dar vreau sa incerc traseul intr-un moment in care sunt capabila sa merg si cap daca trebuie, si niste trasee la stanca mi-ar prinde bine pentru un plus de incredere. Nu vreau sa incerc traseul doar de dragul de a-l incerca, vreau sa avem sanse reale sa il terminam. Si este evident ca acum vom avea mai multe haine la noi (deci rucsaci mai grei) decat am avea peste o luna.

Realizez ca de fapt conditiile sunt bunicele si retinerile mele vin din faptul ca nu sunt absolut toate detaliile perfecte si succesul nu e garantat. Dar cand in viata e chiar totul totul perfect? Cand e orice garantat? Accept! Care e riscul? Sa ajungem acolo si sa fie peretele ud? Sa incercam si sa ne retragem? Sa ne ranim orgoliul? E ceva la care zic ca visez de mult timp si mi se pare ciudat sa refuz chiar eu cand apare ocazia. Apoi incepe Silvia sa aiba retineri. Nu incerc sa o conving de nimic. Trebuie fiecare sa vrem sincer sa facem asta, nu sa fim convinse de cineva. Ii zic doar sa-mi spuna ce hotaraste, ca eu n-am nicio problema sa asteptam cateva saptamani. Incerc sa-mi amintesc momentul in care am stabilit clar ca mergem, dar nu reusesc. Nu cred ca a existat un astfel de moment. Sambata ne-am auzit la telefon si parea ca amandurora ne e clar ca in ziua aia mergem in Busteni si ziua urmatoare in JAFD.

Noaptea o dormim in masina Silviei. Dupa ce rabatezi bancheta din spate, se formeaza un pat ideal pentru 2 persoane in partea din spate a masinii - perfect orizontal si spatios. Ideea e sa avem un "start alpin" si sa ajungem la baza traseului cand se face lumina. N-am mai facut asta niciodata pentru trasee lungi - mereu am dormit la refugiu. E ceva nou pentru mine. Incerc sa evaluez sincer ideea, fara a ma lasa influentata de prejudecati. Abordarea asta e norma in Alpi, la noi de ce ar fi atat de gresita? E drept, ajungem la baza traseului cu aproximativ o ora si jumatate de efort in plus fata de cazul dormitului in refugiu. Dar economisim urcatul la refugiu cu rucsaci grei in ziua precedenta. Sunt deschisa sa incerc abordarea asta.

Ceasul suna la 2:30. Surprinzator, am dormit excelent si m-am trezit foarte odihnita. Planul e sa incepem sa urcam la 3am, dar intarziem un pic. Plecam si ne afundam in intunericul padurii. Nu ne grabim, fiecare din motivele ei. Stiam ca nu vom merge prea repede si d-asta ne-am alocat atata timp. Poate cele mai mari emotii legate de ziua asta le aveam pentru partea asta de urcat noaptea prin padure, dar ma surprind chiar si pe mine cat de linistita sunt. Vorbim mult si nici nu simt cum trece timpul. Trecem pe langa izvor, pe langa tanc, pe curba de nivel spre circuri. Simt o liniste launtrica placuta si o mare bucurie ca incercam ceea ce incercam. Rasaritul ne prinde la baza traseului. Timing perfect! Acum cica e cel mai frig - la 8 minute dupa rasarit, mai exact. Totusi temperatura e placuta, stanca nu se simte deloc rece.


LC 1.
Pleaca Silvia. Pana la urma merge pe limba de zapada de la intrarea in traseu. Chiar aici e singurul petic de zapada din Circul I, dar la dimensiuni mult mai reduse decat ce vazusem eu cu o saptamana inainte. Deasupra zapezii stanca e uscata. Primii metri sunt putin murdari, probabil in urma iernii, Silvia se misca repejor. Un spit, apoi al doilea. Apoi inca doua si aud piuitul de regrupat. Mie imi ia ceva timp sa ma urnesc din loc din motive... fiziologice ;) In sfarsit plec, trec de zapada si ajung la stanca. E murdara si nu sunt deloc prize. Aici cred ca am avut cel mai mare soc din tot traseul. Realizez ca e fata cazuta. Nu-mi amintesc cand am catarat ultima data asa ceva. Stiam ca-mi trebuie anduranta pentru un traseu lung, asa ca m-am concetrat pe asta. Sufar un pic pana la primul spit, dar reusesc sa-mi amintesc cum e cu fata cazuta. Noroc ca am memorie buna :) Imi amintesc si cum e cu conglomeratul - partea asta e chiar placuta, e roca mea preferata. Apoi restul lungimii vine de la sine - catarat placut, pe picioare. O lungime numai buna de incalzire.

LC 2.
Se vad portiuni ude. Se vedea din Busteni ca e ud prin zona asta. Mi se pare totusi ca sunt mai putine zone ude decat ce am vazut pe blogul Silviei si atunci nu a avut probleme. Pleaca si, asa cum speram, ocoleste usor zonele ude. La fel ca pe prima lungime: fata cazuta, catarat usor, dar rar asigurat - un spit, doua, trei, patru - regrupat. Plec si eu si imi dau seama ca deja ma simt in elementul meu. A disparut stangacia de pe prima lungime.

LC 3.
Plecare este uda de-a binele. Pare ca trebuie atentie cateva miscari la intrare. Apoi vine spitul, apoi uscat cel putin o portiune. Silvia are un plan, eu altul. Ea trece cu planul ei. Merge in sus, asigura si la mobile exact asa cum a facut si data trecuta pe lungimea asta. Se misca repede pe traverseu, apoi pe brana, apoi regrupat. Eu trec pasul ud cu planul meu, neasteptat de usor. Hai ca-i bine. Ajung la inceputul traverseului. Pot sa zic am ceva emotii in urma povestilor citite. Acum e momentul adevarului. Voi afla daca din punct de vedere mental am ce cauta aici sau nu. Si voi vedea daca de-clickul mental din ultima vreme e real sau doar o pacaleala. Traverseul evident, e ud. :) Trag aer in piept si o iau din loc. Daca vrem sa avem vreo sansa, trebuie sa ma catar, nu sa stau sa imi analizez fricile. Fac un pas, apoi inca unul. Wow, e chiar usor. Prind incredere. Mai merg un pic, ma apropii de friend-ul montat de Silvia la jumatatea traverseului. Putin in dreapta si mai sus e un spit pe care l-a ratat. Ii atrag atentia, dar in sinea mea ma bucur. Mi-e mult mai la indemana sa scot friendul decat mi-ar fi fost sa ajung la spit. Ajung lejer in regrupare.

LC 4.
Am trecut cu brio testul psihologic de pe LC 3. Acum urmeaza testul de pe LC 4, una dintre cele grele. Mental suntem ok. Sa vedem daca fizic facem fata la fel de bine. Pleaca Silvia cu incredere. Nu stiu ce gandeste, dar se misca absolut superb si ii iese rotpunkt lungimea. Merg si eu. Nu e usor deloc, dar e absolut superba catararea. Am nevoie sa ma odihnesc de vreo 2 ori, dar evit sa ma trag de bucle. Ajung in regrupare foarte incantata. A fost una din cele mai frumoase lungimi pe care l-am catarat vreodata. Daca asta a fost asa, a 13-a pe care o lauda toti oare cum o fi? Sper ca voi afla peste cateva ore.

LC 5.
Si asta cica e grea. A doua dintr-o serie de patru lungimi grele. Prima parte e un traverseu pe alocuri descendent. Apoi tot traversezi pe teren mai usor pana in regrupare. Silvia ma avertizeaza in legatura cu ce urmeaza. Parca zice ceva si de prusice daca pic in traverseu. Eu sunt linistita si increzatoare si astept curioasa sa vad cum ma comport din punct de vedere mental. Silvia trece la articifial prima parte, apoi dispare din raza mea vizuala. Merge constant si fara incidente pana in regrupare. Plec si eu. Ma uit la traverseu si nu e asa grav. Mi se pare chiar bine ce vad. Nu stiu ce imi imaginam in urma povestilor citite - balauri cu 7 capete poate - dar ce vad e un traverseu de artificial deloc de speriat. Fac greseala sa ma pun in zelb in penultimul spit din traverseu si am ceva de furca pana ma redresez, dar cam asta e tot. Dezasigur ultimul spit, fac un pas in diedru si gata cu problemele pe lungimea asta. E lejer pana in regrupare, cel putin pentru mine, ca secund. Mai e ceva de traversat pe ici, pe colo, dar sunt incalzita si fizic si mental. Aproape de regrupare se merge un pic pe niste placi interesante si incerc sa nu zabovesc prea mult pe langa ele.

Am facut 5 lungimi din totalul de 14 si 2 lungimi din totalul de 6 lungimi grele. Nu-i deloc rau.

LC 6.
Mi-e greu sa evaluez din regrupare cum va fi, dar vad unde ajunge - la baza unui diedru clar undeva in sus si putin in dreapta. Silvia pleaca si pare ca se simte bine. La un moment dat ma astept sa traverseze un pic spre dreapta, in schimb ea o ia in sus peste o burtica. Se pare ca cei care au batut traseul nu ca nu au ocolit dificultatile, ci le-au cautat cu orice pret. :) Vine si randul meu. Incep sa resimt putina oboseala. E destul de vaga lungimea asta in mintea mea. Imi amintesc doar ca aici incepe sa mi se para cald. Foarte cald. Prea cald! Ma intreb cum o fi vara aici daca acum, la jumatatea lunii aprilie, e atat de cald. Nu stiu daca vreau sa aflu. Pe finalul lungimii trebuie sa merg drept in sus spre un friend pus de Silvia, apoi sa traversez orizontal spre regrupare. Ma ia prin surprindere situatia asta, in descrieri nu aparea niciun traverseu emotionant pe aici. Am nevoie sa imi trag un pic sufletul, asa ca scot aparatul si fac o poza. Apoi o iau la... traversat. Prima parte e lejera, dau de un pas mic cand sunt practic langa spitul de dinainte de regrupare. Inca 2-3 miscari si se termina si lungimea asta.

LC 7.
Un diedru fix deasupra regruparii gr. VIII-, apoi teren lejer, apoi o surplombita mai grea, apoi usor pana in regrupare. Cam asta stim. Pleaca Silvia foarte concentrata, asigura ambele spituri din diedru, prinde muchia din dreapta, apoi se dezechilibreaza putin si prinde bucla. Stiu ca spera sa-i iasa partea asta, data trecuta i-a iesit. Dupa o mica pauza o ia din loc si dispare din raza mea vizuala. Dau coarda cate un pic, sunt atenta sa nu o tin, dar sa nu fie nici coarda in plus. Toate bune si frumoase pana cand ma trezesc smucita deasupra regruparii. Ok, deci asa se simte o cadere in semicorzi. Sa fie oare prima cadere pe care o tin in trasee de alpinism? Posibil. Nu-mi amintesc alta. Nu ne vedem si nici nu ne auzim grozav, asa ca ne ia ceva pana reusim sa ne intelegem. Nu mai dureaza mult si Silvia regrupeaza fara alte incidente. E randul meu. Urc pe diedru, ajung la a doua bucla, traversez in dreapta. De aici ar trebui sa fie usor. Dar nu e. Nu inteleg cum a iesit Silvia din diedru, mie nu-mi iese deloc. Ma las un pic in coarda sa ma odihnesc. Si incep usor sa pendulez spre stanga. Hmm... interesant, hai sa vedem unde ajung. Sunt pe partea stanga a diedrului si aproape natural ies din diedru pe fata din stanga pe care continui fara nicio dificultate. Fur pasul de la surplomba si ajung in regrupare.

LC 8.
Asta cica e usoara. Si scurta. Si e ultima din Circul 1. Regruparea e foarte comoda, exact pe muchia dintre circuri. Pleaca Silvia pe o fisura clara - un spit, un friend, un spit - apoi fisura-horn, apoi usor si regrupat. Plec si eu. Ajuns la fisura-horn. Aici ma enervez. Nu-mi iese si nu stiu ce vrea pasajul asta de la mine. Stiu ca nu-i greu, dar mi-e incomod. Ma gandesc ca Baza ar trece fluierand pe aici si ar zice ca-i maxim gradul V. In fine, ma calmez si sufar pana trec. Ajung in regrupare si vad pentru prima data Circul 2. Nu pare prea prietenos :).

Ma uit la ceas. E putin mai tarziu decat speram. Dar totusi prea devreme ca sa ne gandim sa abandonam. Chiar daca nu avem timp de tot traseul, putem lejer sa mai facem cel putin doua lungimi si inca sa avem suficient timp sa ne retragem pe lumina. Ma uit si spre Circul 1. Ma intreb pe unde e linia de retragere, ca arata fioros in jos. Stiu ca Silvia stie, dar ma abtin sa intreb. Vom vorbi mai tarziu despre asta daca va fi cazul.              
Ii zic Silviei cat e ceasul. Ma simte nehotarata. Dar nu-s nehotarata. Vreau doar sa stim amandoua toate datele, sa ne asumam fiecare constient orice ne asumam. Imi zice ca stie ca-s obosita ca si ea ea. Ma bucur ca stie cum ma simt fara sa-i zic. Dar sper totusi ca a zis ca e obosita mai mult ca sa simt ca empatizeaza cu mine. In fine, las gandul asta in pace. Eu vreau in sus, ea vrea in sus.
Scot sticla de apa sa bem amandoua. Silvia are camel bag si si-a baut deja toata apa. Eu am sticla la care am acces mai greu, asa ca am baut mai putina. Ca sa avem sanse, fiecare trebuie sa-si faca partea ei. Si treaba mea acum e sa ma odihnesc si sa ma alimentez cat de bine pot. Ma asez cat mai comod, imi scot un baton mic ca e timpul sa mai mananc ceva si o iau la filat.

LC 9.
Se vede primul spit. Dupa ce trece de el, Silvia o ia in sus si nu se mai opreste. Nu cred ca au trecut mai mult de cateva minute si aud piuitul de regrupat. Plec si eu, ma salt pe langa spit. Dau de teren usor. Apoi iarba. Apoi iarba oblic spre dreapta si brana de iarba inapoi spre stanga. Confirm cu Silvia ca a luat-o pe acolo si o iau si eu tot asa. Suntem in regrupare. Practic am ratat lungimea asta. Mi-e putin ciuda. Dar nu cred ca suntem nici primele, nici ultimele care ratam traseul in zona asta. In plus ma consolez cu gandul ca asta era o lungime usoara, nu e ca si cand am sarit ceva esential din traseu. Si la cat am simplificat lucrurile, acum stam mai bine decat parea cu timpul.

LC 10.
Urmeaza sa cataram cea mai grea lungime din traseu. Asta are multe asigurari fixe, asa ca Silvia imi lasa toate nucile si friendurile, in schimb ia scarita. Se vede un peretel interesant. Compact, taricel, bine asigurat. Cica gradul VII+. Apoi, inainte de regrupare e partea grea. Silvia se uita pe schita si se pregateste sa plece. Pare greu, dar merge destul de repejor. Curand iese din raza mea vizuala. Merge o bucata repede. Apoi sta ceva timp. Apoi piuie de regrupat. Plec si eu. Stau de cateva ori in coarda. In sfarsit, ies pe teren usurel si ne vedem. Imi zice ca a ratat traseul. Eu nu inteleg nimic. Dupa zona asta usoara urmeaza urmatorul perete. Apoi imi arata linia de spituri in sus pe urmatorul perete. Le-a vazut abia dupa ce regrupase pe brana. Aia e partea grea din lungimea asta. Mai sunt 4 spituri pana in regrupare. Ma interesez la ce a regrupat. Imi zice ca la un tanc de stanca.
Imi trec o mie de ganduri prin cap: frustrarea ca nu am stiut situatia inainte sa dezasigur ultimul spit, frustrarea ca nu avem niciun spit intre noi, frustrarea ca am venit intr-un traseu cu regrupari pe ancore si ma vad nevoia sa stau intr-o regrupare la un tanc de stanca, frustrarea ca nu m-am alarmat in regrupare cand am vazut ca modul in care s-a miscat Silvia nu s-a potrivit cu profilul lungimii. Ok... niciunul dintre gandurile astea nu e constructiv in situatia de fata, asa ca le las pe toate sa treaca pe langa mine. Acum hai sa vedem ce se poate face. Ma uit la urmatorul spit. E deasupra branei, dar cam sus. Ma uit si ma tot uit la el, si tot sus pare. As vrea sa il vad asigurat cat mai repede. Mi-ar placea sa pot sa trec pe acolo, sa-l asigur, apoi sa ma duc in regrupare. Dar nu e atat de simplu, asa ca accept situatia. Decid sa o las pe Silvia sa il asigure si o iau pe brana spre regrupare.
Nu m-am simtit niciodata confortabil in regrupari la mobile sau la elemente naturale, oricat de bune ar fi fost ele. Ajung langa Silvia si am o dorinta nebuna sa inchid ochii si sa ignor realitatea. Dar asta nu e o optiune. Ma uit la "tancul" de stanca. E o formatiune interesanta. Din partea de jos a peretelui iese in relief un fel de suport pe care e crescuta o placa inalta, lunga si subtire. Totul pare compact. Singura slabiciune e ca legatura placii cu suportul e gresie, nu conglomerat. Regruparea consta dintr-un anou peste aceasta placa. Ii dau buclele Silviei si o iau la filat. Vreau sa punem distanta si spituri intre noi cat mai repede. Ma asez in fund, cu zelbul cat mai intins si cu calcaiele bine infipte in brana. Silvia monteaza o nuca, apoi inca una. Daca nucile tin, solicitarea placii ar fi de-a lungul peretului. Nu mi-e clar cat din disconfortul meu e obiectiv si cat e subiectiv.
Silvia incepe sa munceasca sa asigure prima bucla. Singura priza buna e uda. Foarte uda. In afara de primele lungimi unde e mai mereu ud si ne asteptam sa gasim asa, nu a fost absolut nimic ud pe tot restul traseului. In afara de priza asta! Asiguratul spitului e chiar o miscare faina. Trebuie sa te arcuiesti pe langa perete ca sa iti pastrezi echilibrul. Doar ca acum nu sunt prea amuzata observand procesul. Ii ia ceva timp Silviei sa se acomodeze cu miscarea, apoi isi lasa rucsacelul jos si reuseste sa asigure. Nu stiu cat timp a trecut. Probabil nu foarte mult. Dar mie mi s-a parut o eternitate.
Acum ca avem un spit intre noi sunt relaxata. Urmeaza partea grea - asiguratul urmatorului spit. Silvia scoate scarita cu clif. O pune intr-o alveola, dar e putin nehotarata. Apoi se intinde si o muta intr-o alta alveola mai sus. Pare ca sta foarte bine. Se ridica un pic in scarita si asigura urmatorul spit.
De aici devine mai usor, comparabil cu ce facusem mai devreme. Inca doua spituri si vine piuitul de regrupat pe branita de pe smocul mare de iarba.
Ne vedem si comunicam bine de unde suntem. Ii amintesc iar Silviei cat e ceasul. Am pierdut mult timp cu regrupatul asta intermediar. Ma gandesc ca n-am chef sa urc pana in regrupare doar ca sa cobor de acolo. Pe de alta parte, nu am mare tragere de inima nici sa cobor. Silvia ma indeamna sa vin odata, asa ca renunt la discutii. Pe brana vad doua cuie la mica distanta de regruparea noastra. Mi-e putin ciuda ca Silvia nu le-a vazut. Erau destul de apropiate si nu stiu sigur in ce erau batute... erau undeva la intersectia dintre brana si stanca. Dar o bucla in plus in cuiele astea nu ar fi stricat.
In fine, pornesc si eu. Catar artificial intre primul si al doilea spit, apoi pe stanca pana in regrupare.

Suntem amandoua in regrupare. Trebuie sa decidem ce facem. Suntem noi fete, dar nu va imaginati o discutie cu prea multe cuvinte :). Silvia zice sa continuam ca avem timp de lungimea 13 pe lumina. In sinea mea estimez ca maxim ea are timp pe lumina, desi sunt sceptica. Evaluez restul conditiilor. Temperatura e foarte placuta, vant nu e deloc. Haine avem destule. Regruparile sunt bune. Nu-mi doresc o noapte in perete, dar nu ar fi o tragedie. E doar o experienta neplacuta si atat. Silvia vrea sa-si asume mersul in sus cap in conditiile astea. Recunosc ca si mie mi-ar placea sa iesim pe sus din traseul asta. Raspund ca "ok" si o iau la filat.

LC 11.
E o lungime usoara. Conform schitei, gradul V. Conform altora care au parcurs traseul, gradul VI+. Trei asigurari fixe pe 50m. Nu e mult de povestit aici, poate doar inceputul lungimii. Se urca in sus pana la un spit, apoi e un traverseu orizontal spre stanga cativa metri buni pana la urmatorul spit. Imediat dupa primul spit e pasul de pe lungimea asta. Ca secund, pentru mine acesta a fost cel mai emotionant pas de pe intreg traseul - imediat dupa ce am dezasigurat spitul. Ca apoi a devenit usor. In ciuda emotiilor, nu am pierdut timp pe aici. Stiu ca niste minute de lumina in plus ne vor prinde bine mai sus si ca trebuie sa ma misc cat de repede pot.

LC 12.
Cred ca asta mi s-a sters complet din minte. Probabil pentru ca ma concentram sa ma misc repede. Noroc sa i-am facut o poza Silviei, asa macar imi amintesc cum arata inceputul lungimii. Din regruparea asta trimit sms acasa: "Iesim pe sus. Sa vedem cand.".

LC 13.
Asta e lungimea pe care imi doream sa o vad, dupa toate pe care le-am auzit povestite. Cea mai frumoasa lungime, una din cele grele, sustinuta. compacta, 9 spituri pe 50m, schita spune VII-, lumea spune VII+ impus. Luam fiecare cate o gura de apa si glumim un pic. Eu imi pun pentru prima data pufoaica pe mine. Silvia pleaca. Sunt ultimele minute de lumina. Un spit, doua spituri. Al treilea se vede destul de departe. Silvia se duce fara probleme pana la el, crezand ca a sarit ceva din cauza distantei. Eu nu sunt asa sigura ca a sarit vreo asigurare. In al patrulea spit face pauza de scos frontala. In al cincilea spit aprinde frontala. Am avut timp de jumatate de lungime pe lumina. De aici nu mai e nicio graba. Ii ia putin Silviei sa se acomodeze cu mersul la frontala - e dificil sa gasesti locuri bune pentru picioare in stilul asta. Dar apoi lucrurile incep iar sa mearga in directia buna. Inca 3 spituri fara mari dificultati. Urmatorul, ultimul inainte de regrupare, se vede clar. Din regrupare se vede ca e de trecut o mica surplomba. Silvia tot incearca diverse abordari, dar mereu revine la spit dupa cateva miscari.
Mie imi trec tot felul de ganduri prin cap. Admir luminile din vale. Din cand in cand aud pietre cazand in partea opusa a Circului 2. Toata ziua au cazut pietre in zona aia. Pierd notiunea timpului. Ca stare de spirit, totusi sunt foarte linistita. Stiam amandoua ce ne asteapta cand am decis sa continuam dupa lungimea a 10-a si linistea pe care o simt e dovada ca am acceptat si mi-am asumat sincer situatia. Ma gandesc ca nu se intampla prea des sa te prinda noaptea in cel mai mare perete din Romania si totusi, practic vorbind, sa nu fie nicio problema.
Sunt curioasa cum vor decurge lucrurile. Daca reusim sa terminam traseul acum. Daca vom petrece noaptea aici si reusim sa terminam de dimineata, pe lumina. Daca abandonam.
Silvia mai incearca diverse abordari. Una din ele, mai determinata, se termina cu o cadere. Ii sugerez sa stea mai mult, sa se odihneasca bine. Ea se gandeste sa rontaie niste fructe uscate. Nu trece mult si vajaie ceva pe langa mine. Primul gand a fost ca e o piatra si sunt derutata. E perete compact, nu e nimic friabil. Nu a cazut nimic pe langa noi toata ziua. Si suntem aproape sus in creasta, de unde sa mai cada pietre? Dupa cateva minute ma lamureste Silvia - au fost cheile de la masina. Nu simt nimic legat de pierderea asta. Va fi o problema in plus, dar hai sa ne ocupam pe rand, de fiecare problema la timpul ei. Si acum avem alte treburi. Pare ca si Silvia gandeste la fel si nu pot decat sa ma bucur.
Silvia inca incearca sa ajunga la urmatorul spit. Eu deja ma intreb de ceva timp de unde are atata perseverenta, atata determinare, atata energie. Sugereaza ca poate vreau eu sa incerc. Incerc sa-mi imaginez risipa de energie ca sa schimbam locurile intre noi - eu sus si ea in regrupare - si prefer sa nu luam inca in calcul varianta asta. Nici ea nu pare ca se gandea serios la varianta asta, pentru ca vine imediat cu un plan - sa traverseze putin in dreapta unde nu mai e surplombat si sa urce pe acolo. Nu am cum sa stiu exact configuratia terenului. Nu vreau nici s-o incurajez, nici s-o opresc. Ii zis sa faca asta doar daca i se pare ok.
Vad cum incepe sa se miste surprinzator de repede intai spre dreapta, apoi in sus. Pe masura ce se indeparteaza de ultimul spit ma intreb ce are de gand. Sper ca nu a uitat ca e spre sfarsitul unei lungimi de 50m si nu mai are multa coarda. Primesc repede raspunsul - zice ca traverseaza spre regrupare. Cativa pasi si vine piuitul de regrupat. Aproape ca nu-mi vine sa cred!
Imi dau pufoaica jos si ma pregatesc si eu de lungimea asta. Asta am asteptat toata ziua, asa ca imi propun sa ma bucur de ea. Imi zboara gandul la diversele ocazii cand m-am catarat pe intuneric - toate la escalada si in mod intentionat. Baza glumea ca o sa-mi prinda bine intr-o zi si uite ca a avut dreptate - chiar nu simt nicio neliniste din cauza intunericului.
Pana la spitul 3 nu inteleg absolut nimic din catarat. Apoi incepe sa fie frumos. Dau de celebrul pasaj cu alveole mari. Ma intreb ce grad e pe aici. Sunt obosita si nu reusesc sa leg prea multe miscari, dar nu pare greu. Mi-e atat de ciuda ca sunt obosita. Pasajul e in genul unui traseu de la Basarbovo pe la VII-, doar ca aici prizele sunt mai bune. La un moment dat vreau sa ma las in coarda si abia atunci imi dau seama ca ultimii metri au fost surplombanti. Ma mobilizez sa mai fac 2-3 miscari pana la fata verticala si ma odihnesc acolo. Ajung si eu la spitul 8. Evident, eu voi merge drept in sus, pe linia corzilor, unde e traseul. Ma frustrez ca nu pricep ce trebuie facut in continuare. Toate alveolele sunt proaste. Incep metodic sa le pipai pe toate pana o gasesc pe cea castigatoare - o alveola rigleta excelenta pentru mana stanga. Se ascundea bine - era destul de sus si nu se vedea aproape deloc. In dreapta ei, o alta priza excelenta pentru mana dreapta. Sunt in dreptul spitului 9. Mai sunt cativa pasi usori pana in regrupare. Ce simplu e cand stii unde sunt prizele bune!

LC 14.
Cica e o lungime usoara care te scoate in creasta. Pleaca in sus din regrupare, pe o fata compacta de conglomerat. Apoi traverseaza orizontal spre dreapta pe aceeasi fata compacta pana intr-o fisura. Dupa care urmeaza linia fisurii, oblic dreapta, pana in creasta. Nu-mi ia mult sa inteleg ceea ce probabil Silvia a gandit tot timpul cat m-a filat pe mine - nu vedem niciun spit in sus si parca nu-ti vine sa o iei in sus, pe intuneric, pe o fata compacta, fara sa stii spre ce tintesti.
Silvia pare ca are un plan si e hotarata sa-l puna in practica - sa traverseze direct dreapta din regrupare pana in fisura-horn, apoi sa urce pe ea. La nivelul regruparii pare ca e o scurta zona friabila. Apoi nu pare friabil, dar nu imi dau seama cat de greu sau usor e. In prima parte nu pare ca o sa poata asigura nimic. Eu nu as merge pe acolo in conditiile astea. Dar eu sunt eu, ea e ea. Ma gandesc ca stiu cum e sa simti ca e foarte ok sa te bagi pe undeva in ciuda dezaprobarilor altora. Si apoi chiar sa te bagi pe acolo si sa simti ca e totul foarte bine. Incerc sa o fac sa se gandeasta un pic asupra deciziei fara sa o influentez, fara sa ii transmit nelinistile mele. Nu stiu cat reusesc.
O iau la filat. Pune o bucla in cel mai din dreapta spit din regrupare si trece corzile prin el, apoi pleaca. Traversarea pana in fisura-horn e usoara si o stie deja - doar pe acolo a venit. Apoi, pret de cativa pasi mici, urmeaza o ridicare pe ceva cu potential friabil. Inca sunt putini metri de coarda intre noi. O cadere de acolo nu e lunga, dar e neplacuta - pendulezi de la nivelul regruparii. Trece de zona friabila si incepe sa urce pe fisura-horn. E catarare ca in diedru. Pare foarte calculata, totusi inainteaza constant. Si se tot indeparteaza. Fara sa asigure nimic. Incerc la un moment dat incerc sa-i amintesc de acest aspect fara a-i transmite prea mult din emotiile mele. Dar inca nu e niciun loc potrivit de mobile. Mai urca aproximat un metru si reuseste sa plaseze un friend. Apoi in foarte scurt timp ajunge la spit. Rasuflu usurata. Probabil ca si ea. Ma relaxez si astept cuminte sa aud piuitul de regrupat si sa-mi vina randul.
Plec si eu pe ultima lungime a traseului. Abordez traverseul cu atentie. Dar asta e usor. Si am avut atatea traversee astazi ca nu mai au cum sa ma surprinda. In zona aparent friabila ma mir de cat de cimentate sunt toate pietrele. Nu e deloc atat de rau cum pare. Poate peste un an - doi va fi rau pe aici, dar acum e ok. Continui in sus si dau de cel mai usor diedru de stanca. Cu trepte clare la ambele picioare. Continua asa metri buni. Scot friendul, trec de spit, trec si de urmatorul spit. Creasta e aproape. Am de ales intre cateva miscari usoare in sus sau traversare orizontala pe brana in dreapta. Aleg sa o iau drept in sus, sa ma mai catar un pic :) Ajung la ancora din creasta. Wow, s-a terminat. Ma concentrez sa identific ce simt. E bucurie ca am parcurs un traseu absolut superb, dar si nostalgie ca s-a terminat, si dezamagire ca ar fi putut fi mult mai bine decat a fost, si multe multe altele.

Creasta Vaii Albe. Ne imbracam bine, imparim ultima gura de apa si rontaim fructe uscate. Strangem echipamentul si ne pregatim sa coboram. Sunt la fel de concentrata pe coborarea asta cum am fost pe traseu. Poteca pe alocuri e neclara, pe alocuri e acoperita cu petice de zapada. Nu ne grabim deloc ca sa nu facem vreo tampenie acum pe final. Facem si un rapel si ajungem fara incidente la intrarea pe Brana Aeriana. Aici imi permit in sfarsit sa ma relaxez.

Traversam Brana Aeriana si ma dezbrac de mare parte din haine, ca e prea cald. Coboram prima portiune, traversam stanga prin jnepeni si coboram a doua portiune. Ajungem la intrarea pe valcel, care arata destul de fioros pe intuneric. Nu prea imi vine sa o iau pe acolo, mai ales ca nu-mi amintesc clar partea asta din coborare. Stiu ca trebuie sa ajungem in dreptul Branei Suspendate, dupa care mai mergem foarte putin pana cand poteca coteste dreapta, dar partea asta de valcel cu lanturi nu mi-o mai amintesc. Fac greseala sa ma pun jos si imi dau seama cat de bine e. Cu cheile de la masina pierdute, nu simt nicio motivatie sa ma grabesc nicaieri. O conving pe Silvia sa ne oprim. Punem toate hainele pe noi si ne gasim cate un loc comod si ferit. Eu sunt chiar incantata de locul meu - o pozitie exact ca in hamac. Asezata pe rucsac, sprijinita de doi copaci inclinati si cu picioarele putin in sus pe un damb de iarba. Atipim.

Ne trezim cand se face lumina afara. Coboram fara sa ne grabim, facem o pauza lunga la izvor pentru hidratare si masa de dimineata, apoi alta si mai lunga la iesirea din padure ca sa ma fac prezentabila - va trebui sa ne plimbam ceva pana ajungem acasa din moment ce cheile de la masina au decis sa ne paraseasca. Trecem prin gara ca sa vedem ca urmatorul tren este abia peste cateva ore. Ne reorientam spre varianta autostopului unde nu avem de asteptat mai mult de 5 minute. Soferul e simpatic si are chef sa vorbeasca de vrute si nevrute tot drumul pana la Bucuresti. Rezist eroic tot drumul, cu gandul la patul de acasa :)