Data: 29 mai 2013
Participanti: Baza, Laura
Traseu: Valea Urzicii direct pe fir, in conditii de sfarsit de primavara/inceputul verii Pe 29 mai am gasit valea in conditii mai faine decat puteam sa sper, dar adevarul e ca, in situatii de genul asta, trebuie maxima grija pe orice vale... Sunt spatii foarte adanci intre zapada si stanca, mai ales ca eu stiu cum arata zona vara (vezi aici). In plus, daca rupi vreun bloc mai mare de zapada si cade pe tine ... s-a cam terminat povestea.
Mai jos, iata toata povestea turei prin ochii Laurei:
Alegerea traseului
E marti. Ma uit la prognoza meteo si constientizez brusc ca maine e ultima zi cu vreme buna pentru ceva timp de acum incolo. Auoleu, atata timp fara o vale, o muchie … ceva?
Il abordez pe Baza cu o idee creata de explorare pentru ca il stiu dornic de explorare si de idei interesante. Ii place ideea mea, dar ea implica ceva catarare de vara cu fierataniile in spate si nici nu e garantat ca ne cataram prea mult. Iar eu vreau sa ma caaataaar! Nu mai bine facem noi ceva doar de vara sau doar de iarna? Ba da.
As prefera “de iarna” caci am redescoperit placerea catararii cu coltari si pioleti pe Albisoara Gemenelor, am fost incantata de hornul de la intrarea pe Albisoara Hornurilor, iar catararea-descatararea din Strunga Coltilor pe Creasta Coltului Galbenele m-a uns la suflet. E pacat sa las zapada sa se duca fara sa ma mai bucur de ea inca o data. Si in plus: am uitat sa imi tai unghiile :p
Pozele pe care le-am facut pe 17 mai in drum spre Bucsoiu arata ca vaile din nordul Morarului inca mai au fir de zapada destul de compact, cu doar 2-3 rupturi fiecare. Drept urmare Baza propune nordul Costilei. Hmmm, parca e ceva in neregula aici caci Costila != Morar, nu-i asa? :))
Cand zice nordul Costilei inteleg unde bate si sunt perfect de acord. Si eu imi doresc foarte mult sa ajung pe acea vale despre care Mircea Ordean spune ca este una dintre cele mai frumoase din Bucegi – Valea Urzicii. Iar pe zapada ar fi cea mai buna sansa pentru mine de a ajunge acolo pentru ca varianta de vara pe fir e destul de solicitanta si de fioroasa asa cum rezulta si din descrierea din linkul de mai sus. De fapt, uitandu-ma la tura lor de vara integral pe fir pana pe BMC si evaluand experientele personale pe alte vai, votez Valea Urzicii pentru titlul de “cea mai grea vale din Bucegi” – vorbind strict despre vai, nu despre valcele sau hornuri. Protesteaza cineva?
Rimaye, seracuri, garduri, bulgari suspendati...
Pe Valea Tapului nu mai e zapada aproape deloc asa ca speranta mea in reusita unei ture de iarna se cam desumfla, dar, ajunsi la poarta Urzicii, speranta se revigoreaza brusc:
O capra neagra ne pofteste inauntru, dar o intinde rapid.
De la distanta se vede prima ruptura in panta de zapada si deja ma imaginez catarandu-ma pe malul de zapada, dar, o data ajunsa fata in fata cu ea, observ dimensiunea abisului... rimayei. Imi pare oarecum imposibil, ma uit pe toate partile nedumerita si intreb “pe unde vrei sa urci?” ceea ce de fapt ascunde nelamurirea: “pe unde as putea sa urc EU?”. Poate ca Baza are ventuze, dar eu nu. Ei, daca el trece, eu pot sa urc pe prusice – asta e solutia mea la orice :)
Sub tavanul de zapada si sub actiunea picaturii chinezesti, Baza bate un piton, apoi din cateva miscari pe partea dreapta ajunge deasupra. Hmmm, deci se poate.
Scot piton pentru prima data in viata si pornesc si eu cu un piolet in zapada, cu celalalt pe treptele din dreapta – mai mixt de atat nu se poate. E incredibil cum tine zapada – e atat de tasata si de compacta!
In continuare, zapada cat vezi cu ochii. Ne legam in coarda de teama vreunei gauri ascunse in strat.
Panta de zapada se mai intrerupe din loc in loc, dar portiunile de stanca – bolovani nu pun probleme.
Ajungem intr-un loc cu mai multe posibilitati unde Baza alege optiunea cea mai “are you serious!?”: catarare pe un fel de bulgare care sta intr-un picior:
Eu m-am auto-asigurat la piolet si privesc fascinata: Baza se ridica pe bulgare inceeet si usooor ca un fulg. Bulgarele rezista. Baza infige pioletii in masa compacta de deasupra, face un pas si... si bulgarele rezista. Incredibil!
Acum, daca sunt asigurata de sus, bulgarele poate sa se si rupa... o fi si el obosit. Nu mai conteaza. Si descant eu bulgarele, il mangai cu coltarii de teama sa nu il macin si, deodata, ma trezesc vreo jumatate de metru mai jos. De fapt, mi-au alunecat coltarii caci... bulgarele rezista. O fi dat cu Taft.
Cu siguranta a fost cea mai ingusta portiune de zapada suspendata pe care am calcat vreodata, iar entuziasmul e la cote maxime. Oare ce ne mai rezerva valea? :D
...
Ajungem intr-un canion foarte ingust si foarte adanc. Daca intind mainile probabil ca ajung cu pioletii din perete in perete. In jos, nu pot sa-mi dau seama unde e talvegul, iar in fata noastra parca se inalta un serac, dar unul bine infipt in maruntaiele canionului:
Muchiuta de zapada e atat de ingusta incat simt nevoia sa ma sprijin de peretele drept. Cativa pasi mai in fata ma asigur la piolet. Cred ca e pentru prima data cand am incredere deplina in asigurarea la piolet – zapada este atat de compacta si de tare incat pioletul chiar nu are sanse sa iasa.
Din locul lui Baza mi se pare ca arat ca o pisica in echilibru pe gard :)
Valea incepe sa se mai deschida si gasim o branita cu iarba insorita pentru pranz.
O noua ruptura in stratul de zapada a lasat in calea noastra o surplomba de zapada. Oare cat de mult poate tine zapada? Sa nu exageram, totusi, si sa o iertam :) Ne cataram pe stanca din stanga.
Ajungem la o ruptura de doar un pas, dar cu o rimaye impresionanta alaturi pe care nici nu stiu cum sa o surprind mai bine:
Ce vedeti in poza urmatoare?
Panze de paianjen, buruieni, moloz - am primit tot felul de raspunsuri fara imaginatie si ma intreb: oare numai eu vad inimi pe toate vaile? Antecedent - Rapa Zapezii:
Telefonul
Ne apropiem de Braul Mare al Costilei. Urc hotarata si concentrata cu tractiune 4x4 cand, deodata, vad ceva argintiu alunecand agale pe sub mine: heeei, ala era telefonul meu! Dar cum e posibil? Probabil ca ultima data cand m-am uitat la ora nu am inchis bine fermoarul buzunarului. Offf... s-a dus. Sigur a cazut intr-o rimaye fara fund si poate abia la toamna va mai vedea lumina zilei.
Baza, cum aude, nici nu sta pe ganduri, din cativa pasi trece pe langa mine si tusti in rimaye! Apoi, din maruntaiele intunecate ale labirintului abisului (sa mai dramatizam un pic :D ) razbate o veste buna: telefonul poate fi recuperat. Ei, macar bateria si partea centrala; capacul – nu se vede – va ramane ofranda Vaii Urzicii.
Saritoarea mare peste BMC
Suntem la cativa pasi de Braul Mare al Costilei, dar nu mai recunosc locul pentru ca acea streasina care mi-a inspirat niste cadre interesante cu siluete contre-jour in toamna e acum infundata cu zapada.
Aici facem o scurta pauza pentru a evalua situatia si a decide soarta turei.
Baza: “Putem merge pe BMC spre est, putem merge pe BMC spre vest sau putem continua in sus.”
Eu: “Pai... hai in sus. Putem ajunge inapoi si in miez de noapte, si maine. Am program flexibil, remember? :D ”
Baza se inalta cativa pasi, apoi anunta un punct mai greu pe saritoare si pune atat un friend mare, cat si o bucla dupa niste pietre incastrate intre stanca si marele bolovan.
Cauta prize pe buza saritorii pe dreapta, dar, ca orice saritoare care se respecta, ea are buza spalata si iesirea e cea mai grea parte.
“Nu poti folosi pioletul ca sa agati ceva de pe deasupra pe dreapta?”
De fapt, cheia succesului a fost pioletul agatat de pietrele incastrate de pe stanga unde nu prea puteai ajunge doar cu mana goala. Atarnand de piolet si lasandu-ma pe spate am putut folosi mai bine si coltarii pe niste prize mai degraba imaginare. Un pic mai sus am gasit un loc unde pioletul s-a intepenit ca o mare nuca. Ma opresc cateva secunde ca sa admir fascinata marea descoperire, sa ma bucur de reusita momentului si sa ma minunez de ce solutii poti crea cu ajutorul pioletului. Tragandu-ma de piolet am reusit sa ies peste aceasta treapta.
Stau un pic sa imi trag sufletul pentru ca nici urmatoarea parte nu e prea usoara. Baza ma anunta ca nu sunt prize si ca nu se poate iesi decat printr-o combinatie de impins in pereti si tarare atarnand cu mainile de bolovanul de la buza saritorii. Cum? Dar bolovanul ala nu e intepenit in nici un fel, sta sub propria lui greutate. Nu am incredere in el. Caut altceva, ma tarasc un pic mai sus, dar ajung in punctul in care chiar nu am de ales si ma tin de bolovan, dar nu trag prea mult de el, ci intind piciorul si il imping in perete – deci nu are doar rol artistic pentru poza :))
Si altele...
Se aud voci de sus, poate de pe platou.
Eu: “E cineva deasupra noastra”
Baza: “Intotdeauna”
Eu: “Frumos :)”
Fereastra Urzicii sau fereastra “kiss” este frumos decorata cu doua capre negre:
Stomacul anunta ca e gol de ceva timp asa ca, atunci cand gasim o streasina mare cu vedere spre Acele Morarului, ne ocupam si de cina.
Urcand pe panta de zapada Baza zice ceva, iar eu prind doar franturi despre urme, schiat... Ce? S-a dat Bubulu cu skiurile si pe aici?! Nu, inca. De fapt, erau niste urme de copite alunecand in zig-zag de unde deducem ca si caprele negre schiaza cu echipamentul din dotare.
Tinem firul din stanga in mare parte pe zapada. Ajungem la un un fel de diedru spalat intre 2 bolovani de vreun metru si ceva. Pare ceva mic si simplu, dar nu gasesc o solutie evidenta. Prize pentru picioare nu sunt asa ca incerc un fel de bavareza cu coltarii pe o crapatura mica, dar coltarii aluneca ceea ce imi spune ca bavareza nu e tocmai recomandata cand ai coltarii in picioare. La naiba, de ce ma chinui atat pe o chestie asa marunta? M-o fi ajuns oboseala. Incerc din nou cu un sprait larg si reusesc.
Mai ajungem la o saritoare-cascada de vreo 3m. Ne-am uda cam mult daca am aborda-o asa ca o ocolim pe stanga cu ceva eforturi.
Incheiere
S-a acumulat oboseala si a mai scazut cheful de distractie, nu mai e nimic spectaculos, seara se apropie asa ca nu-mi mai arde de poze. Poate ca de fapt se cere niste zahar. Parca am intrat in modul auto: merg oricat e nevoie, calma ca sa nu fac greseli, cu atentia nealterata, dar fara nici un sentiment – nici de bine, nici de rau. Doar... auto.
Avem impresia ca suntem destul de sus si ca mai avem putin desi, deasupra noastra, stancile se vad destul de indepartate. Dar ajungem aproape la nivelul acelor Morarului, apoi parca suntem in dreptul Cabanei Omu si tot nu dam gata valea. Inselatoare mai e perspectiva asta!
Firul din stanga devine din ce in ce mai neplacut (friabil, inclinat, cu zapada proasta) asa ca Baza exploreaza o brana, care ulterior se dovedeste a fi Braul de Sus al Costilei, pentru ca stie ca firul din dreapta al Vaii Urzicii trebuie sa fie mai prietenos. Si asa este. Urcam confortabil pe zapada pana ajungem sub marginea platoului. Pozele lui Baza arata ca acum vreo luna aici era o cornisa de toata frumusetea, dar intre timp terenul s-a transformat intr-un fel de zid crenelat de cetate. Ne alegem una dintre iesirile printre “creneluri” si suntem pe platou.Ne rasfatam cu un moment de respiro pentru strans coarda, o imbucatura de baton, o gura de apa, un sms, dar scurt caci ne cam spulbera vantul.
Coboram pe Valea Priponului in cea mai mare parte pe zapada, din cand in cand pe pietre si pe iarba, astfel incat ajungem jos rapid si suntem luati prin surprindere de aparitia potecutei lantului furat (adica acea potecuta unde acum cativa ani se montase un lant pentru o portiune expusa, lantul fiind furat dupa un timp - saracii de ei, le-o fi trebuit pe acasa...).
Inca putin si ajungem pe traseul marcat de pe Valea Cerbului unde drumul pana la masina mi se pare, ca de obicei, interminabil.
Baza: “Iti dai seama ca e vara in toata regula si noi am facut o tura de iarna intr-un mare fel?”
Cat de tare ar fi ca aceasta sa devina tura traditionala de iarna? Sau... de vara? Ca nu e prea clar :))
Acest jurnal se completeaza cu aceste poze.
Jurnal realizat de Laura Bejenaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu